Care este primul autocar spre oriunde?

Am făcut ochi în Hanoi și tot nu cred că am reușit să plecăm din Phong Nha, un sat cu peșteri frumoase unde ajungi ușor, dar din care pleci foarte greu.

Ieri cu noaptea în cap doi turiști, unul în pelerină roz (eu), căutau drumul cu lanterna printre orezării. Câmp de apă în stânga, câmp de apă în dreapta. Ne-am întors speriați de câini. ”Sy, ajută-ne. Nu putem trece pe unde ne-a îndrumat soția ta. Sunt câini și vor să ne mănânce.” El mirat a înțeles în final că eram pe drumul greșit. ”Acolo e o altă casă, nu e drumul. Voi trebuie să mergeți drept în față”.

Din a doua încercare am reușit să nimerim într-o baltă imensă unde ne-am făcut fleașcă pentru că suntem necorespunzători. Da. Până să plecăm în expediție, eu chiar am fost supărată că nu găsesc sandale sport de trekking. Ifose. Am ajuns în centrul țării unde ploaia este o stare normală. Ploaie ieri, ploaie azi și ploaie mâine, ușor te transformi într-un strop imens de ploaie și tu.

Ajunși la drumul principal, ne-am simțit norocoși așa uzi cu eram. Se văd faruri. O fi autobuzul nostru?? Par cam mici farurile. Să facem cu mâna cum ne-au zis? Dar dacă e mașină mică cine știe pe cine oprim la ora asta… ”Discret”, nevrând să fac cu mâna, m-am pus eu cu totul pe mijlocul străzii. A oprit. Era verde. Era autobuzul nostru.

”Gata. am scăpat.” E o vorbă: nu spune hop până nu ai sărit pârleazul.

Le-am arătat scris pe un carnețel AIRPORT în vietnameză. Gata, a înțeles. Ce simplu! Stai liniștit, ne zic ei când să coborâm. După o oră de zdruncinături, mai mult mers cu capul de tavan decât cu fundul pe banchetă, cel din față responsabil să ne coboare la aeroport se lovește peste frunte. A uitat. ”Sorry, mergeți 3 km înapoi”.

Am coborât cu tot cu 7000 de bagaje. De fiecare dată stăm să numarăm: 1 bagaj, două bagaje, trei etc. Mai scăpăm câte o criză de isterie ”Telefonul! Unde ai pus telefonul?? Ți l-am dat să cauți drumul. Ah! E la mine, gata-gata, ce te agiți atât?” Da. Avem doar un telefon, pentru că celălalt s-a înecat în barcă. Penibil. Dar, nu e cel mai ridicol lucru care ni s-a întâmplat pe aici.

La aeroport am ajuns cu un taxi cules cu greu de pe marginea drumului care râdea de noi pentru că s-a prins că au uitat să ne coboare.

Ne-am rostogolit bagajele la aeroport. Aeroportul din Dong Hoi este ceva special asemeni unei case de Halloween.

În fine, nu contează. AM AJUNS! Și totuși nu. Toate luminile stinse, toate ușile închise. Cristi era în pragul unei crize. Pe de-o parte vii după un drum dubios și găsești aeroportul închis, pe de altă parte bătea vântul mai tare, ploua, condiții meteo ”perfecte” pentru zbor. Am uitat să zic, el are rău de avion.

Am îndurat un sfert de oră de vânt și ploaie ca în Germania. Doar că eram în Vietnam și trebuia să fie cald și frumos. Aeroportul s-a deschis, am răsuflat ușurați. Ce-i drept ajunseserăm cam cu 2 ore înainte de zbor. În sala de așteptare, laptopul a refuzat să se mai deschidă. Punct. A crăpat. După 3 ore, anunțul ne-a lovit în moalele capului ”Zborul este anulat din cauza condițiilor meteo”.

De aici a început un lung șir de discuții cu cei de la Vietnam Airlines, de taxiuri între birourile lui, de ploaie și frig. Ce opțiuni ne mai rămâneau să fugim din vortexul ăsta care nu ne lăsa să plecăm? Trenul – refuz să mai folosesc trenul după ce am timp de 2 ore ni s-a plimbat un șoarece printre picioare. Autocarul – are condiții excelente, dar face 12 ore, și nu asta ar fi problema…Se știe că șoferii obișnuiesc să adoarmă la volan.

Încolțiți, am zis să încercăm marea cu degetul. Am ajuns la autogară. Am zis să mergem la Danang (înapoi spre sud) pentru ca apoi să luăm avion de acolo. Aeroportul e mai mare și sigur nu sunt probleme. Până la Danang facem 5 ore. E zi, ar trebui să fim ok. ”Haideți că ne-am hotătât, mergem la Danang.” Foarte plată tanti de la bilete ne-a explicat că ”tocmai am sunat și autocarul s-a defectat, nu mai merge la Danang”. Ne-am uitat îngroziți unul la celălalt…Nu cred că o să reușim să plecăm din orașul ăsta…Cristi s-a întors spre casieră foarte zâmbitor: ”Care este primul autocar spre oriunde? Spre nord, ce aveți? Vinh ăsta e în nord? Ok! Mergem la Vinh!”

A fost un fel de ”Dați-mi, vă rog, un bilet spre oriunde, numai să plecăm de aici.”

Nu am făcut poze microbuzului pentru că laptopul se stricase și nu mai aveam pe ce să stocăm poze. Ne mai așteptau zile bune de făcut multe poze în nord. Asta dacă reușeam să ajungem.

Am mers 5 ore cu un microbuz hărtănit, dar cu mult suflet. Oamenii vorbeau tare, cărau motoare și diverse plase și pachete. Ne-am mai revigorat și noi în atmosfera asta. 170 de km – 5 ore. Este enorm! Dar noi am fost atât de fericiți că am scăpat…

În Vinh era seară când am ajuns. Până la Hanoi mai erau vreo 300 de km de mers. Era 7 seara. ”Rămânem peste noapte aici sau ne încumetăm cu autocarul de noapte la Hanoi?”. Am ajuns până aici, hai să continuăm. Și ne-am urcat în autocar.

Am dormit deși eram decisă să veghez șoferul. Mai am doar niște flashuri cu ceva opriri și bărbați aliniați la pipi, ca în magneții din Vamă în care băieți cu geaca roșie stau aliniați spre mare…

Ora 2.00. Ne-au rostogolit undeva pe centură unde taximetriști mititei și tupești țipau la noi ”Taxi”

Ora 2 și ceva – în cameră, laptopul a pornit. Eu am adormit, Cristi s-a uitat la meciul cu Craiova.

Leave a Reply