Hoi An, Vietnam – Festivalul Lunii Pline când luminile stradale se sting complet

Tot itinerariul călătoriei noastre în Thailanda, Cambodgia și Vietnam, a fost organizat în funcție de Hoi An, Vietnam. Care e treaba cu acest Hoi An?

Povestea mea cu Hoi An a început la 2 Mai pe 5/6 august. În zilele acelea mă maimuțăream așa:

Printre cadourile de burlăciță, am primit întâia mea Biblie de călătorii. Se numește Vacanțe romantice de vis. Și ce dacă sună siropos! Este cartea pe care eu o deschid, dacă nu zilnic, la câteva zile sigur. Nope, m-am răzgândit. Zilnic. Pe ea și pe Messi (pisoiul, nu fotbalistul) îi iau adeseori cu mine în ”camera de citit”.  Mereu mă întorc cu semne de exclamare și destinații noi. După fiecare răsfoire aș cumpăra zeci de bilete de avion.

În fine, am spus multe și nici nu am început să scriu despre Hoi An. Ideea e că din cartea asta am aflat noi de Hoi An, locul în care luminile electrice stradale se sting complet în aproximativ a 15-a noapte din lună. Atunci are loc Festivalul Lunii Pline și singurele lumini vin de la lampioanele de mătase colorată. Atunci și doar atunci poți să vezi magia vietnameză colorată. Astfel am ajuns să ne calculăm tot drumul pentru a fi prezenți pe 12 decembrie prezenți în Hoi An.

Pe marginea apei, localnicele vindeau lumânări în bărcuțe de hârtie. Pentru câțiva dongi, îți puneai o dorință și îi dădeai drumul pe apă.

Cu ocazia festivalurilor (și nu numai), vietnamezii aprind bețișoare parfumate ca un simbol al legăturii dintre lumea vizibilă și lumea spiritelor. Au un deosebit respect pentru cultul strămoșilor și când aprind bețișoare așează lângă: ceva de mâncare, ceva de băut, fructe, flori, țigări, bani.

Lampioane peste tot. Inclusiv în copaci. Mai ales în copaci. E ca în Guardians of The Galaxy când copacul Groot aprinde luminițele.

Cum să nu absorbi toată lumina asta difuză misterioasă, să nu te lași cuprins de un sentiment magic și să te plimbi zâmbind ca prin vis pe străduțe?

Nu mă pricep la artă, dar tabloul ăsta mi-a rămas la suflet. Nu l-am cumpărat și îmi cam pare rău. Galbenul ăla mă obsedează. Și toate firele nebune încâlcite sunt semn de viață și agitație, dezordine umană. E frumos.

Aici am găsit printr-o ușă întredeschisă un învățător senin la ceas de seară împreună cu câțiva școlari. Am tras și noi cu ochiul. Nimic clandestin, dar era o atmosferă misterioasă. Mi-ar fi plăcut să știu ce exersează acolo.

Localnicii se adună, poartă tricouri pe echipe și joacă șah chinezesc. Concentrarea lor atât de cinstită și pătimașă este sublimă. Oamenii se transferă în piesele de pe tablă, trăiesc strategii și clipe intense.

Leave a Reply