Așa arată cea mai frumoasă intrare într-o peșteră

La peșterile din centrul Vietnamului, ca muritor de rând am avut privilegiul să percep un vis de milioane de ani care a modelat natura. Este un dar să scotocești în măruntaiele timpului și să îl vezi expus în straturi, culori, texturi, forme și dinamică, piatră și apă, natură și mistic, liniște și susur. Eu am trecut printr-o poartă a timpului și m-am împrietenit cu sensul lui.

Cuprinzând mai mult de 300 de peșteri și grote care se întind pe o distanță de 126 km, Pacul Național Phong Nha Ke Bang adăpostește:

  • cea mai mare peșteră din lume,
  • cel mai lung râu subteran
  • și cel mai mare sistem de peșteri și pasaje din lume.

Phong Nha înseamnă vânt (phong) și dinte (nha). Dacă Phong Nha se referă la peșteri, Ke Bang repezintă pădurile. În proporție de 92%, parcul este acoperit de o foarte bine menținută pădure tropicală.

Din 2005 de când au început descoperirile de peșteri din această zonă, autoritățile s-au confruntat cu o serie de decizii grele privind dezvoltarea, turismul și impactul negativ asupra acestor peșteri. Locul încă nu este foarte umblat de turiști și cred că ce e mai complicat acum urmează odată ce va fi sub virusul popularității.

Dacă Peștera Paradis este cea mai lungă peșteră uscată din Asia (aici povestea pe larg), peștera Phong Nha conține cel mai lung râu subteran. De altfel, accesul în peșteră se întâmplă pe barcă și este de departe cea mai frumoasă experiență în materie de peșteri.

 

Turul de vizitare al peșterii începe la aproximativ 30 de minute de intrarea în peșteră unde trebuie să te îmbarci. Munții calcaroși se ridică răzleț ca niște stafii verzi în misiune de pază pe tot curprinsul peisajului.

Băiatul cu șapcă care împinge barca a fost ghidul nostru. Tânăr ca toată populația Vietnamului, entuziast și prietenos cu turiștii curioși să afle mai multe. L-am lămurit că nu suntem italieni și nu știm să-i spunem prea multe în limba lui Dante…

Ploua în ciudă, era răcoare, umiditatea te zemuia din toate părțile. Tanti din imagine era responsabila cu vâslele când ambarcațiunea nu mai folosea motorul. Era toată un soare. Nu am vorbit mai deloc, dar am râs una la alta ca și cum eram vecine de-o viață. Foarte curioasă l-a întrebat pe ghid dacă sunt profesoară. De ce ar crede asta? Pentru că umbli la tine cu un carnețel și o atitudine foarte didactă. Haha! Nuuu, sunt doar uitucă.

Și aici mi-am ținut respirația și am avut sentimentul ăla că așa trebuie, ca atunci când simți că trebuie să te închini când intri într-o biserică. Aici e o altfel de biserică. De altfel, ghidul chiar ne-a povestit că peștera a funcționat ca spațiu de cult pentru oamenii Champa în sec IX-XI. Piele de găină.

Științific vorbind, rocile calcaroase și dolomite sunt dizolvate de ploaia acidă ajungând să formeze peșteri. E nevoie de mai mlt de 100000 ani pentru ca peșterile să devină suficient de largi pentru oameni. Cele mai multe peșteri fac parte dintr-un sistem interconectat de căi subterane. Cele de aici sunt reprezentative la nivel mondial.

Caiacul este un element firesc în Vietnam pentru că apa este peste tot. Chiar și în peșteri.

Intrarea pe apă, schimbarea registrului lumină – întuneric, zgomot – liniște, toate îți iau piuitul și te transformă într-un spirit care plutește în timp și spațiu. Observi unduirile înlemnite într-o mișcare iluzorie, aluneci cu privirea pe suprafețe netede sau dantelate, îți ridici capul către cerul peșterii. Înălțimea ajunge la 40 m, dar mie mi s-a părut mai sus.

Vietnameza noastră și-a stins soarele și ne-a condus pe tărâmul mitic, adânc, solemn. Aici am cules liniștea dintr-un ștobâlc de vâslă. Femeia mărunțică mesteca vâsla în pârâul subteran cu delicatețe și forță în aceeași măsură.

Peștera Phong Nha conține 14 grote, un fel de camere cu identitate proprie. Nimeni nu-ți spune să taci, dar o faci. Pentru că ți se pare că o să auzi curgerea timpului în milioane de mișcări.

Formațiunile carstice au evoluat din Paleozoic (acum 400 milioane de ani). Acestea sunt cele mai vechi.

William Blake spunea că dacă lentilele percepției ar fi perfect curate, în fața noastră totul ar arăta exact așa cum e: infinit. În peșteră timpul este pietrificat într-o infinitate de forme și texturi foarte dinamice. Este o panoramă de necuprins.

Parcul Național Phong Nha – Ke Bang a fost inclus pe lista UNESCO în 2003 datorită exemplificării excepționale a celor mai importante perioade ale istoriei Pământului.

Accesul turiștilor este permis pentru 1.5 km. Dar imaginația, perspectiva, uimirea nu au limite.

În imaginea de mai sus, de exemplu, eu am văzut o coloană de broccoli.

Dacă intrarea în peșteră se întâmplă pe barcă, ieșirea are loc pe picioare. Ai șansa să te apropii de pereți și forme, să te plimbi agale pe lângă râu și să ieși printre pietre și vegetație înapoi la lumină.

”Limuzina” ne aștepta cuminte la scări.

Seara se lasă peste parc și orezării.

Aici eram în curtea cazării noastre: casa lui Sy, unde am dormit în cele mai curate cearșafuri. La niciun hotel de 5* nu am simțit atâta curățenie. Sy s-a purtat frumos cu noi, iar soția lui și ajutoarele au gătit foarte bine cina.

De la masa noastră priveliștea era desăvârșită: orezării și munți.

Cina am împărțit-o cu un cuplu de spanioli din Mallorca. În fiecare an de când se căsătoriseră mergeau pentru o lună undeva departe. Au experimentat safari în Africa, au mers cu rulota în Noua Zeelandă, iar acum sud-estul Asiei.

În Vietnam, cimitirele le găseai în mijlocul câmpurilor de orez. De la teresa cazării unde cinam, beneficiai de un tablou complex: viața și odihna veșnică sunt firești și într-o continuitate.

Leave a Reply