Coreea de sud: Avioane, înghețată, poduri, Samsung, bețisoare, autobuze

Mi-e somn. Nu mă mai satur de somn. Dorm pe mine. Azi-dimineață (care era în timpul nopții în România) m-am trezit. M-am pregătit pentru o nouă zi. Urma sa cobor la micul-dejun. Gata să ies, am luat cartela și m-am uitat pe cartelă: la 9.30 se încheie. Era 9.50. Nu mi-era foame, dar acum având această informație mi se făcuse foame. M-am pus un pic înapoi pe pat și am adormit cu totul.

De când am pus piciorul în avionul de Seul, peripeții amuzante mi-au condimentat călătoria. Sud-coreeni au umor. Cel puțin asta e concluzia mea după ce tot drumul m-am uitat la filme făcute de ei. Acum râdeam, acum eram cu ochii înotând în lacrimi. Am fost atât de prinsă încât abia când am ajuns la hotel am descoperit o ditamai pata de ciocolată pe bluză. Ce zic eu pată? Era o bucată de înghețată care se topise și devenise parte din bluză. Moment cioco-loco.

Zborul a fost ok. Aterizarea ok. Aeroportul ok. pardon, foarte ok. Aeroportul Incheon este organizat și arată foarte bine.

Mi-am luat un bilet de autobuz de la un automat și m-am urcat în cel mai confortabil mijloc de transport în comun: scaune de piele, mari, puțini călători, bagajul îl puseseră jos, în cala autobuzului, șoferii se preocupau pentru traseul meu. Totul magic. Atât de magic încât abia mi-am mai putut ține ochii deschiși când am traversat un pod foarte lung care leagă aeroportul de restul lumii. Este impresionant. Nu am făcut poze pentru că nu s-ar fi înțeles mare lucru, dar am găsit ceva pe google.

Podul Incheon dar imaginați-vă că e dimineață, nu sunt lumini, e foarte iarnă. Și tot e spectaculos să vezi întinderile de apă.

Cum călătoria cu autobuzul a durat cam o oră și un pic, am adormit. La fel cum am dormit și în Bangkok, în taxi. Adorm ușor în Asia pentru că țările pe care le-am vizitat sunt foarte sigure.

Eu trebuia să ajung în Suwon, un fel de Cârcea pentru Seoul, sau un fel de Popești Leordeni sud-coreean. Doar că arată un pic altfel.

Ca să ajung în Suwon, trebuia să iau un alt autobuz de unde mă lasa cel pe care îl luasem de la aeroport. Am urcat în 92 cu speranța că pot plăti cu cardul șoferului. Nope. Nu poți plăti nici cu cardul, nici cu bani de hârtie. Îți trebuie un card negru T-money sau ceva de genul. Al doilea șofer după ce s-a răstit în coreeană (așa e firea lor) că nu merge nici așa, nici așa, mi-a făcut semn să merg mai în spate în autobuz. Cine eram eu să-l contrazic după ce mă zbătusem să fac rost de woni, după ce am stat de taină cu un birou turistic, după ce am căutat ca bezmetica un bancomat?

Am mers cum s-ar spune cu nașul. Mi-a făcut semn când să cobor. Și eu și el ne-am despărțit foarte fericiți. Ca să găsesc hotelul a fost altă poveste care a implicat plimbat pe străzi fără direcție cu trollerul, multe indicatoare către Samsung, mult vorbit și gesticulat eu în engleză, ei în coreeană, oprit la o cafenea, googlemaps care a refuzat să-mi ofere trasee pe jos (deși eram f aproape), un taxi și apoi eu în cameră la oglindă șocată de pata de înghețată.

De pe trotuar se vede totul Samsung, așa se vede de la etajul 11:

S-a făcut seară în Suwon, a ajuns și Cristi și am mers la masă. Ne-am înghesuit într-un restaurant care ne-a făcut cu ochiul. Ne-am așezat și am comandat. Au venit niște castroane și am crezut că asta e tot. Ni s-a părut cam puțin, dar fiecare țară are bucătăria ei și trebuie respectată. Zic asta pentru că eu am rămas cu sechele din Vietnam unde îți amesteci și îți combini tu după bunul plac. Aici am început să arunc cu melci și varză în supă crezând că asa trebuie să fac.
Dar greșit! și am aflat când s-au alertat alți meseni care ne-au explicat cum se mănâncă. Iată regula: fără combinațiI!

 

Din acești melci nu a ieșit nimic. I-am pus în supă și nu s-a întâmplat nimic. Pe furiș și în toată nebunia mea de a dezlega misterul, l-am pupat sperând să iasă ceva. NIMIC.

Aceasta e varză cu ceva crunchy dulce pe lângă.

Asta e supa în care am aruncat cu de toate. Cred că era doar un sos.

Apoi au venit scoicile cu câteva specialități marine. Erau niște viermuși într-o cochilie roșie, eu am încercat să mănânc cochilia. A fost groaznic…Dezastru total.

Pun din nou poză cu bolurile de la început doar ca să vă arăt betișoarele. Sunt cele mai păcătoase bețisoare: sunt de inox, sunt subțiri și netede, ca totul să alunece mai bine.

Apoi masa s-a umplut pentru că au venit caracatița, niște șuvițe de pește (toate crude) și niște creveți pane.

Apoi a venit și supa picantă de scoici. Supa era pentru mine, dar a mâncat-o Cristi. Era prea picantă.

În bolul micuț se află ghimbir și usturoi murat. Usturoi sau o ceapă foarte mică. Nu ne-am lămurit. Iar fășiuțele albe de sub pește și ghimbir nu sunt comestibile. Mesenii au fost foarte preocupați să ne comunice această informație. Evident că eu am vrut să gust totuși să mă asigur că nu-mi scapă nimic. E nașpa, nu mâncați chiar dacă peștele se odihnește direct pe ele și uneori se agață de el în drum spre gura ta.

Una peste alta, a fost o cină delicioasă, oamenii foarte inimoși, ne-au explicat ca unor sălbatici cum se mănâncă, berea este extraordinară. Se pare că sud-coreeni dețin recordul la consumul de fructe de mare și alcool. Depășesc rușii.

Apoi am hotărât să ne plimbăm un pic în zonă și așa am dat după niște blocuri de podul Prieteniei! Priviți jos sub caracterele lor se află scris românesc! Nu am putut poza podul pentru că era beznă, dar arăta interesant: un pod în curbă cu poze din Cluj și Suwon. Frumos, nu?

Leave a Reply