Povestea omului de pe o alee neumblată care ținea oale într-o mână și credința în viață într-un zâmbet

Eu sunt micul chinez. Blitz la stânga. Blitz la dreapta. Dar fără blitz. Măcar atât am învățat și eu în materie de fotografie de la soțul meu: când nu e cazul, blitzul chiar urâțește pozele.

Sunt lacomă și ciudată. Prind în poze: podele, bambus în orice formă, vase de toaletă coreene, o suprafață de supă vietnameză, oameni cu mâncarea pe foc, pietricele, buza unui val sărat, frunze răsucite, urechi de pisici, cozi de pisici, pisici cu totul, oglinzi, fibre textile, înghețata sărutată de caniculă, pălării de paie pe genunchi, coarne de biciclete lângă răzoare de legume, felinare. Ador felinarele. Sunt magice pe înserat și misterioase noaptea în ploaie.

Nu despre felinare sau valuri sărate voi scrie azi. Deși experiența pe care o voi povesti este în sine un ”felinar” de înțelegere și descoperire. Voi scrie despre un moment de radicală înmărmurire. Este din categoria scenelor care structural mi-au ”desfigurat” limitele, prejudecățile sau frustrările motivaționale.

Sunt poze cu lucruri care se văd și mai sunt poze cu lucruri care nu se văd. Îmi fac curaj să scriu despre cum am trecut eu de la ce se vede la ce nu se vede…Și de la ce nu se vede, dar se simte din plin. Este o poveste pe care am spovedit-o de câteva ori și mereu am înghițit în sec, dar cu ochi apoși. Poate a venit timpul să o aștern în scris.

Eram în Bat Trang, un sătuc de olari de pe lângă Hanoi. Pusesem ochii pe un ceainic. Era frumos, era imens. Era singurul ceainic mare pe care l-am găsit. Noi suntem olteni, când facem ceai nu ne încurcăm cu ceainice micuțe. Eram lacomi, eram ignoranți și total needucați în ceea ce privește ceaiul. Doream multe, dar aveam puține. Venisem total nepregătiți, doar cu cardul. Numai că olarii din Bat Trang nu înțelegeau ce e ăla card, înțelegeau doar Dongi pipăibili.

Uite așa într-o goană disperată am început să cartografiem harta bancomatelor din localitate. Nu a fost greu. Exista un singur bancomat și acela era defect. Dar ce contează ce zic localnicii, undeva dosit sigur mai există un bancomat. Olteni căpoși. Ne-am îndepărtat de zona târgului de oale, ceainice și ulcele, de cafenele și baruri, ca să îmi întâlnesc povestea de viață. Să întâlnesc un om care să ne schimbe viața fără să vorbim cu el, fără să dăm mâna cu el. Așa de la distanță. Doar zâmbind toți 3, el cald și senin, Cristi înțelegător și umil, eu siderată și emoționată.

Mergeam pe alei și străduțe pustii până când eu atârnată de aparatul foto (da, eu sunt sclava aparatului foto), am dat peste o pauză într-un zid dincolo de care se vedeau rafturi de oale gata a fi duse la cuptoare pentru ardere. Știți, face parte din procesul de olărit.

Nu știu de ce mi s-a părut că nu mai văzusem așa în viața mea. Deși am văzut chiar la noi în țară, la Marginea, loc magic. Eram în Vietnam și aș fi putut să jur că la ei până și focul arde altfel. 🙂 Normal că peste tot oalele se ard la fel, dar curiozitatea mea arde mereu altfel.

Trag de timp ca să vorbesc despre punctul culminant și singurul motiv este că mi-e greu să desprind în scris ceva ce la o simplă rememorare îmi dă piele de găină și înghițit frecvent.

Acolo erau niște oameni preocupați cu munca. În dreptul lor trecea o fată preocupată de țara lor. Și blitz. Blitz cu zoom, blitz fără zoom. Până când Cristi m-a luat de mână și mi-a zis să mă opresc. ”Dar de ce? Încă una și gata, stai un pic”. El a insistat: ”Iubi, tu nu vezi? Îl ții pe om într-un picior…”

Am lăsat aparatul și atunci am văzut cea mai importantă poveste de viață și muncă, de libertate și esență: Un băiat ținea cu o mână deasupra umărului o tavă lungă cu oale de dus la cuptor și cu alta se sprijinea într-o cârjă. Era în pantaloni de trening gri, o parte din pantalon era rulată până sus la coapsă. Era un om fără un picior, dar cu un mare zâmbet în fața a doi turiști rătăciți. Era fericit să apară în poză. Eu eram redusă la tăcere și paralizată.

El e omul care a schimbat ceva important în viața mea. Era penultima mea zi în Vietnam și am primit un dar pe viață înainte de a ne întoarce acasă. Darul bucuriei de a munci, darul credinței în viață și în oameni. Încă mai rumeg povestea și încă răspunde unor căutări pe care le fac cu fiecare călătorie, cu fiecare conversație, cu fiecare om.

Mi-e foarte-foarte greu să apăs publicare pe acest articol. Nu pentru că am așteptări de la oameni, ci pentru că le am de la mine sperând că scrisul este o altă formă de prețuire pe care i-o pot acorda. E ca să-mi aduc aminte că am văzut mai mult decât un om într-un picior.  Mai jos e una dintre poze, estetic și ca principii foto un total dezastru, dar a nivelul conținutului de o valoare inestimabilă.

 

 

Leave a Reply