Legenda ”Dragonului în coborâre” – Ha Long Bay, Vietnam

A fost odată un popor abia format care trebuia să se apere de prijmedii care veneau din nord pe mare. Făcându-i-se milă, Împăratul de Jad i-a trimis pe pământ pe Mama Dragon și pe copiii ei pentru a-i ajuta și apăra pe acești oameni care se numeau vietnamezi.

În timp ce inamicii atacau tărâmul, Mama Dragon și copiii ei i-au luat prin surprindere și i-au ars pe atacatori transformându-i cu focul lor magic și cu smaraldele lor imense. Smaraldele din gura dragoancei (care e femininul de la dragon?!?) s-au împrăștiat în jurul câmpului de luptă, au format un zid de apărare invincibil și au scufundat flota inamică. Datorită dragonilor, pacea în această țară a fost restabilită. După mii de ani, zidul de smarald s-a transformat în insule și insulițe de diferite forme și mărimi.

Mama Dragon și copiii săi nu s-au întors în cer, ci au rămas printre muritori, au luat formă umană și i-au ajutat pe vietnamezi să planteze, să crească animale și să dezvolte țara. În amintirea Mamei Dragon și a copiilor săi, generații după generații care au locuit zona respectivă au numit golful ”Ha Long” care înseamnă ”Dragon în coborâre”. Această legendă face parte din credința generală că poporul vietnamez are origini în lumea dragonilor.

Nu știu cum e cu dragonii și smaraldale, dar știu că Ha Long Bay este locul în care m-aș întoarce și mâine. Vietnamul este țara mea de suflet, dar în puține locuri de acolo m-aș întoarce, pentru că mai sunt o mulțime de alte locuri în care nu am ajuns. Ha Long Bay mai are multe de oferit: peste 2000 de insule, sute de grote pe aceste insule care încă sunt în fază de a fi descoperite și explorate, vulturi, fluturi și maimuțe.

În imaginea de mai sus pozează natural o cafea robusta specific vietnameză care picura leneșă prin filtrul phin. Mi-e dor de robusta lor.

Cuvântul magic mi se pare așa devalorizat când vine vorba de golful vietnamez… Nu știu ce să spun, efectiv cuvintele ți se par uscate de sens. În Vietnam, natura s-a dezlănțuit cu o imensă imaginație. Dintre toți pictorii și sculptorii din lumea asta, natura vietnameză mi se pare că ”rupe” toate topurile.

Esențial este să plutești și să rătăcești cât mai mult pe distanțe enorme printre aceste formațiuni carstice încrețite, cu vegetație pitică și cioturoasă, să te transformi tu însuți într-un dragon, să-ți încolăcești privirea în jurul vârfurilor carstice și să devii una cu liniștea lagunelor. Este o dimensiune în care mi-am pierdut începutul și sfârșitul. Doar eram. La modul cel mai prezent.

Ce am găsit eu în apele de smarald ale golfului a fost ceva mai mult decât frumusețe, a fost mai degrabă o liniște pe care o găsești sub un cer vast sau lângă o apă întinsă.

Am vizitat două peșteri ”populate” de pietre în formă de țestoase, maimuțe, Buddha, femei îndrăgostite, urmele decepționate ale unui războinic, mame cu prunci, forme falice. Obsesia vietnameză la limita kitschului pentru culorile colorate te lovește din plin în ambele peșteri. E un kitsch pe care eu îl iubesc.

Caiacul. Aici m-am luat la ”trântă” cu frica. Nu știu să înot și mi-e frică de apă. Dar astea sunt detalii pentru un ghid vietnamez. ”O să te descurci. Dacă nu faci asta, o să regreți.” Nu știu dacă aș fi regretat că nu m-am urcat, dar sigur nu regret că m-am urcat în caiac. După ce l-am întrebat cât de sigure sunt bărcile noastre și cât de adâncă este apa, cred că am fost total inconștientă să mă urc în barcă după ce mi-a răspuns zâmbind total ”Bărcile noastre nu sunt chiar cele mai sigure și nu știm ce adâncime are apa pentru că suntem într-o zonă cu forme carstice și deci avem variații extreme de la puțin adânc la foarte adânc.” Pentru mine a fost din cele mai rare momente când în panică totală, am renunțat să mai fiu logică și m-am dus cu capul înainte sub consolarea că ”Or fi bune de ceva fluierul și vesta asta de salvare”.

Eram atât de disperată să nu se răstoarne apa cu mine încât mergeam pe centru. Aveam senzația că dacă ajung pe lângă un perete carstic ne vom lovi cu putere și ne vom răsturna în apă. Dar asta nu m-a împiedicat să vâslesc și din când în când să scot aparatul foto dintr-o pungă (ca să nu-l ud) ca să mai prind câte o poză. Mi-a fost frică, dar nu atât de frică încât să nu apăs click. Mai toate pozele au ieșit strâmbe semn că îmi pierdusem un pic echilibrul interior.

Au trecut câteva luni de la călătoria în Ha Long Bay. Azi e prima dată când privesc cu atenție poza. La momentul respectiv eram stresată de apă și fascinată să văd maimuțele. Acum citesc oripilată ce scrie pe stâncă. DOLJ. 6.04.1988. ROMÂNIA. Horror. Cine s-a cărat cu vopseaua după el în această lagună în care accesul este permis doar cu caiacul și total interzis ambarcațiunilor cu motor? Cu ce intenție să vii când nu știi ce te așteaptă? Era oricum destul de complicat să te apropii de mal. Nu știu… Un oltean tâmpit. O spune o olteancă.

13. Nu am o părere clară despre coincidențe, dar mă amuz. Ziua mea e pe 13. Vâsla mea e 13. Dar am fost mai norocoasă ca niciodată.

La întoarcere, am descoperit ce poți face cu un bambus.

Am printat fotografia de mai sus pentru că este emblematică și adună în ea mai toate poveștile Vietnamului: natura, războiul, spiritul luptător, vorbăraia vietnameză, cerul deschis, pielea muncită de soare și curajul nesofisticat.

Cam așa te menții în formă dacă ești vietnamez și lucrezi pe vapor în mijlocul golfului. Noi ne-am ”antrenat” cu bere.

Mi-am blestemat zilele urcând pe un vârf carstic foarte abrupt. Dar priveliștea a fost incredibilă și a meritat toată căldura, toată transpirația, toate picioarele tremurânde (mi se părea cu sunt un miriapod cu dureri care răzbat în toate cele 1000 de picioare imaginare).

El este Toan, ghidul nostru. Jumate din drum ne-a cântat, jumate ne-a făcut să râdem. Aici ne învăța cum să numărăm în vietnameză. Atât îmi amintesc. Intenția, nu și conținutul. Toan are 27 ani, dar arată ca un puști de liceu. A terminat foarte greu facultatea pentru că trebuia să-și întrețină mama și fratele care suferise un accident și paralizase. Umbla cu o carte de TOEFL mereu după el, zâmbea cât pentru tot poporul vietnamez, accepta viața așa cum era, dar muncea enorm. Este printre cei mai prezenți oameni pe care i-am cunoscut.

Acesta este steagul vietnamez umflat de curenții din Ha Long Bay.

Vietnamezii iubesc pachețele de primăvară, mai ales pe cele proaspete, care nu se prăjesc. Iei o foaie de orez, o înmoi, o umpli cu diverse vegetale, carne, tofu, creveți, sos acrișor, o împăturești și gata. Cum noi facem sarmale de Crăciun, ei mănâncă pachețele de primăvară cu ocazia Anului Nou Tet (undeva în februarie). Membrii familiei care sunt plecați la muncă în alte orașe sau alte țări se întorc acasă, iar aceste pachețele sunt un simbol al reuniunii, fiecare ingredient reprezentând un membru ale familiei.

Leave a Reply