Am de dat o veste

Greu, dar foarte greu, mă anim să public poze personale. Iată că 1 iunie m-a îmbunat un pic. În afară de poze, nici informații despre viața mea personală nu prea public. Deci este un articol cu dublă încărcătură. Voi fi emoțională și toți care nu îndură atmosfera preferabil să se oprească din citit aici.
Până să ajung la veste, aș vrea să spun că fotografia asta în care apar eu cocoțată și chinuind-o pe mama este simbolul relației mele cu mama. Cel puțin în ultima vreme, am surprins-o destul de tare. Curiozitățile și pornirile mele o fac să se îngrijoreze și să-și pună întrebări. Folosesc și calea oficială pentru a o liniști. Sunt ok. Îmi dau seama că nu e ușor să fiu copilul pus pe drumuri și deschis la experiențe noi. Experiențe pozitive ca să fim clari. M-a crescut bine din punctul ăsta de vedere. Călătoresc cu gânduri bune.
Îmi amintesc și acum când ne-am întors din Asia și povesteam despre cum am mers desculți în pădurea de mangrove încercând să ne protejăm de eventuali șerpi sau păienjeni veninoși. Mama a tras aer în piept și a șuierat un ”să nu mai faceți asta!”. În principiu nu alergasem după situații limită, dar aventura a fost interesantă. Când auzi un ”să nu”, parcă pe dos îți vine să faci. Totuși, nu intenționez să repet experiența cu mangrovele. 
În schimb, a trebuit să îi dau o veste pe care oricât mi-aș fi dorit să o amân până la a nu spune, i-am dat drumul…Și a fost cosmic momentul. Drumul pe care credeam că îl încep săptămâna viitoare, a început mai devreme. A început cu discuții intense, cu rezistență, cu griji, cu scenarii cataclismice. Eram un pacient imaginar în ochii familiei. În realitate, eram și sunt bine.
De-asta poate am o slăbiciune pentru această poză. Pentru că simbolizează atât de bine relația mea cu mama, o femeie caldă și bună, dar grăbită și cu griji multe inutile. Nu știu dacă o să tragă cu ochiul la ce scriu eu aici, dar deși mă supăr și eu când își imaginează ce este mai rău, este ceva neprețuit să știi că undeva este cineva care te iubește necondiționat.
Depășind momentul sensibil, cred că a sosit vremea să fac și marele anunț. Pentru voi este anunț, pentru mine e mare. Săptămâna viitoare…pauză! încă nu îmi vine să cred că se întâmplă…gata pauza publicitară. Plec pe Camino Santiago de Compostela. Știu când plec, nu știu când mă întorc. Sunt atâtea scenarii și păreri. Rezist, nu rezist să fac cei 800 km pe jos, eu mă duc să văd ce voi găsi acolo.
Mama încă mai crede că eu fug de ceva. În realitate cred că eu caut ceva.

Leave a Reply