Ziua 1, Jurnal pe Camino

După o noapte de furtună și vânt nebun în Saint Jean Pied de Port, locul de unde începe Camino, m-am trezit confuză pentru că nu înțelegeam unde mă aflu și de ce trebuie să merg atât.

Toată lumea îți flutură strigoiul: Este ziua cea mai grea. Nu pentru că începi, ci pentru că mergi prin Pirinei. Urci.

Am ieșit la 6 și ceva din albergue. Nu știam pe unde vine drumul și ce am de făcut. Dar mi-a ieșit Japonia în cale și m-am lipit de ea. Ce dor mi-era de asiatici. Am vorbit despre manga și atât. Dar ne-am înțeles minunat. Când ea în urmă, când eu în față. Fără ea nu aș fi aflat cum se folosesc bețele de trekking: mai scurte la deal, mai lungi la vale. Logic. Doar că eu nu eram cu logica la mine.

Eu am venit intuitiv pe drumul ăsta, fără vreo așteptare prea clară. Mă organizez din mers.

Am urcat pas cu pas curioasă de drum. Peisajele sunt incredibile în ciuda norilor și a burniței. De fapt norii și burnița sunt peisaje superbe în sine.

Apoi după 8 km de urcat, deși plănuisem să rămân la Orisson, m-am trezit lângă japoneza mea că simt că mai pot. E greu, dar parcă aș mai merge. Era prea dimineață să rămân acolo. Am urcat, am mers în zone de platou, iar am urcat și tot așa. Apoi am coborât și uite așa s-a făcut după-amiază și am ajuns la Roncesvalles după 24 km de munți.

Eu și Japonia (e mai simplu să-i strigi după țări) ne-am lipit de un cuplu, el din Philipine, ea bănuiesc din Japonia pentru că tot drumul a ciripit cu prima mea prietenă. Și uite așa am orbitat unii în jurul altora. Philipine suferise un accident și deși era clar că are crampe și se chinuie a stabilit că acasă nu se întoarce până nu termină Camino.Pe drum am mai schimbat taină cu Spania, Finlanda, Statele Unite și nu pot uita o Franța foarte în vârstă care a trecut ca un gând pe lângă mine spunându-mi cât e de greu, cam fix ce simțeam eu în momentul ăla.

Într-o singură zi am trecut prin burniță, ceață, nori, senin, căldură mare și am ajuns pe vânt în Roncevalles, un albergue parohial foarte curat și liniștit. Aici am râs cu Australia, am vorbit despre peisagistică cu Germania, despre mâncare cu Coreea și Taiwan.

Sunt toată mirată frumos. Camino se află în Spania, dar aparține lumii întregi. Nicăieri nu vei găsi atâtea naționalități la un loc. Magic. Camino e universal, dar în același timp atât de personal.

Ca tonus, nu știu ce să zic. Singura mea dorință arzătoare pentru mâine este să mă pot ridica din pat…Vă spun mâine seară cum a decurs…

(am scris acest post aseară, dar internetul nu a fost suficient de puternic pentru a suporta primele mele confesiuni ).

 

2 Replies to “Ziua 1, Jurnal pe Camino”

  1. Super! Picioare bune si multa umbra.☺

    1. Mulțumesc mult, Corina! Fiecare încurajare ajută enorm…

Leave a Reply