Ziua 3, Jurnal pe Camino

Azi a fost teribil.

Azi-noapte România NU a dormit din cauza Taiwanului care a sforăit ca un motocultor. Apoi a fost ca un cor. Toate paturile erau ocupate de asiatici. Eu pe dinăuntru simt că sunt asiatică poate de-aia m-am strecurat cu ei acolo.

La 6 eram deja pornită la drum cu călăul meu nevinovat, băiatul din Taiwan cu care am comunicat doar prin semne, dar era foarte de treabă. Ne-am lipit de vecinii din Ungaria. Dar ungurii sunt sprinteni. Am rămas în urmă și am avut o conversație mult prea matinală despre pace și libertate, despre Ceaușescu și Alep din Siria, cu Belgia. Este normal. La cât de încet merg mă nimeresc doar cu cei în vârstă.

Mai mult sau mai puțin, azi am mers singură. Băiatul din Taiwan a fost ocazional în zonă, dar între noi era liniște.

Bețele. Am zis că trebuie să povestesc de bețe. Iubesc bețele pentru că sunt ca niște cârje pentru cei care nu se descurcă să bage atâta mers. Ele fac juma de treabă. Dar mai presus de asta, dacă Andra iubește sunetul bocancilor pe pietre și al pantalonilor fâșâiți, eu sunt în extaz când pocnesc cu bețele de pământ. Sunt ca un ceas. tic-tac. tic-tac. Ele sunt ritmul meu. Nu am căști, nu am muzică. Am doar bețe și conversații cu cei care trec. În principiu conversațiile mele se întâmplă doar cu bătrânii sau asiaticii.

O singură excepție, o americancă din California care a venit cu băiatul ei să petreacă mai mult timp împreună pe Camino. În rest, cei mai tineri sunt oricum în grupuri și trec taciturni.

Pe drum am realizat de ce trebuie să ai un pașaport de pelerin. Pentru că intri într-o altă lume, cu alte reguli. O lume care te zdruncină în perfectă siguranță.

E a treia azi. Cea mai mare revelație a fost mirosul. Mi s-au ascuțit foarte mult simțurile, dar mai ales mirosul. Mă copleșește mirosul din pădure sau al ierbii de pe câmp. Florile sunt extrem de puternice, iar în Pamplona am mirosit doar parfum și detergent. Mirosea a spălat și curat. Nu e o glumă. Mi-am luat deodorant, deci m-am refamiliarizat cu civilizația. Dar mie se pare că miros mai rău acum după deodorant. Mă gândesc să renunț la el. Deci fără machiaj, fără deodorant. Dar promit să păstrez spălatul. De fapt, aș zice că nicicând un duș nu a fost mai apreciat ca acum. Este un botez. Este o mântuire după km de căldură iberică. Iar apa…apa de la fântână este supremă la gust.

Altceva?

Păi azi nu am mai plâns la deal. A fost chiar ok cu dealurile. Potecile sunt extrem de înguste și intime, dar foarte faine. Am plâns pe asfalt. Nu știu de ce. Poate pentru că-mi lipsea dealul…Nu a fost mult asfalt.

Mai toți s-au oprit în Pamplona. Eu știind de la Ramon, Spania, că există un sătuc mult mai liniștit și pentru că nu sunt în chef de vizitat nimic, m-am făcut vitează și am mai mers încă 5 km după cei 19-20 km până în Pamplona, cred.

Dar vitejia a fost plătită scump. A meritat. Înainte de a ieși din Pamplona m-am dus într-un fel de restaurant pentru că am aveam nevoie la baie. Am nimerit în singurul a cărui toaletă se afla etaj. Să urci scări este aproape imposibil ca pelerin după atâta mers. Dar dacă faci pe tine urci până la cer dacă e nevoie…

Apoi, obosită și coaptă ca un ardei la grătar am zis hai fie…merg până în Cizur Menor. 5 km. ce contează?

Contează și 300 m. Am mers șleampăt style până acolo. 35 grade. Era trecut de 1. Nu umbră, nu nimic. Horror. Aproape mă hotărâsem să rămân pe trotuar. Dar era prea cald. Chinuită și deșurubată ca un om de tinechea scârțâind din toate articulațiile, am urcat dealul și gata Cizur. Suflam ca o zmeoaică eșuată. Am găsit albergue și, deși mă grăbeam presată că nu mai găsesc pat, nu am putut să intru. Am pufnit în plâns. Nu e panică. Eu plâng pe căldură frecvent. Acum chiar era nasol. Am plâns inclusiv în vacanță în Bangkok, Thailanda. Cristi mă tolerează așa.

Am stat, am bocit. apoi mi-am șters fața inflamată cu mânecile care au devenit fleașcă, am intrat, am zâmbit, mi s-a răspuns și am bufnit din nou. Cu greu nu am scos și sughițurile mele celebre. Greu. Tanti a venit mi-a pus mâna pe cap și mi-a zis că e totul bine, varianta bilingvă spaniolă-engleză ca să fie sigură că înțeleg. Acest albergue e rai. Are o grădină interioară imensă plină cu flori și copaci. Normal că am plâns de bucurie. M-am scuzat și femeia mi-a zis să nu-mi fie niciodată rușine pentru lacrimi. A văzut bărbați mari cât Castilia (nu știu ce expresie asta, trebuie să fie foarte mari cred) care au plâns la epuizare.

Apoi duș și m-am regăsit cu Ramon din Spania și Daisy din UK.

În sala de mese spaniolii urmăreau meciul la Roland Garros și mi-au sărit în cap când am întrebat cine conduce. Nadal, evident. Apoi făcând traduceri între Ramon din Spania și un băiat din Ungaria, spaniolii au aflat că sunt din România. ”Ești din România??” Eu în alți ani aș fi fost jenată, dar acum mă simt așa exotică și chiar nu mai am rușine. Se pare că unul dintre spanioli și-a luat bilet de vacanță pentru iulie cu familia pentru a vizita România a doua oară. Nu are români în familie. What??? Da, da. De la Timișoara cu mașina la Brașov, apoi București și apoi Constanța.

Moa, cât am scris. Sunt în transă. A fost o zi incredibilă. După mers și zâmbit și plâns și mers și bocit, apoi Ramon, care are 70 și ceva de ani, mi-a zis că găsesc paste gătite de el la bucătărie și să pun mâna să mănânc. Ce mai, sunt copilul de pe Camino, deși nu mai sunt chiar copil. Iar în cameră a mai venit o fată din Olanda, dar cu adolescența petrecută în Africa de Sud când apartheidul încă mai crea nesiguranță și conflicte, întoarsă în Belgia și care are ca cea mai bună prietenă o româncă, Daniela Barbu parcă, din Constanța.

O iau și eu pe urmele lui Ramon, este fantastic cum călătorim azi și reușim să legăm prietenii.

Nu știu cum să închei… pentru că sunt abia la început. Pricepeți voi și trageți concluzii.

Ah, da, uitasem. Tot în cameră aici e Laura din Italia care era furioasă din cauza rucsacului prea greoi. Azi a avut o criză. A început să lase câte un obiect pe drum. Sacul de dormit, o umbrelă în catedrală, aici și-a tăiat prosopul în două. Prea mult, cărăm prea mult. Eu momentan sunt ok cu rucsacul, picioarele în schimb au așa niște greutăți uneori.

Și mai e o chestie interesantă. Durerea se plimbă în tot corpul. Așa mi se întâmplă mie. O articulație, o talpă, o splină, habar nu am. Dar niciodată deodată, câte una pe rând.

Și parcă ar mai fi ceva, dar am uitat. Sunt bine. Abia aștept să plec din nou mâine. De data asta încerc mai devreme. Un 5 să zicem.

4 Replies to “Ziua 3, Jurnal pe Camino”

  1. Nu stiu ce mi-a venit, dar mi-au dat si mie lacrimile azi citindu-te. Parca as fi cu tine acolo. Cred ca doar pe tine te-as suporta alaturi pe un camino. Nici macar pe Sorin. Intre fete empatia e sublima. Intre aceste doua fete, Anda si Mihaela.

    1. Azi mergeam prin lanuri și mă gândeam cum ar fi fost să fi plecat în studenție noi două pe Camino. Mă întrebam ce-am fi înțeles. Ce-am fi văzut, ce ne-ar fi plăcut… Mă uit în jur la grupurile de adolescenți și sunt incredibil de sudate grupurile. Eu cred că noi două avem deja un Camino care se măsoară în ani și nu în km.

  2. Frumos! Curaj si forta!☺

Leave a Reply