Ziua 4, Jurnal pe Camino

Mamă, ce zi!

Azi am fost moțată și pentru că am fost prima, am fost nevoită să dau jos zăvorul de fier de la poarta albergue-lui unde am dormit.

Am pornit la 5.30 și m-am înfiorat un pic pe potecă prin câmp. Am început să cânt. Nu tu Louis Armstrong, nu tu nimic mieros. Am cântat Coco Jambo. Zău, nu știu de ce atâta m-a dus pe mine capul. Poate de la atâta salut spaniol, Hola în sus și Hola în jos, mi-a venit refrenul cu hola hola e, coco jambo. Nu știu. Se pare că nu sunt foarte intelectuală pe Camino. Din contră.

Am realizat că intru în transă și merg. La vale, la deal, nu contează, transă totală, ca și cum aș înota. Dau din bețe ca și cum aș fi într-un bazin. Camino e fluid.

Iana mă întreba dacă am plâns azi. Nope. Mai grav. Să plângi te descarci și aia e. Am avut o cădere de gânduri. Eram într-un sat și efectiv eram obosită. Urcasem un deal foarte înalt pieptiș, trecusem prin nori, prin vânt, apoi căldură și apoi am fost ca iepurașul duracell căruia îi pică sistemul. E o zi mai specială și fetele înțeleg de ce. Eram căpiată și mă gândeam că poate nu e de mine.

M-am așezat pe un fel de bancă de piatră singură rezemată de o casă în pantă și rumegam misterul. A venit o mașină, a încetinit, șoferul m-a salutat. M-am gândit că e cam ciudat, dar nu era ciudat, omul trebuia să încetinească pentru a-și băga mașina în curtea din fața mea. Eu între timp încercam să trag de mine și mă gândeam că mi-e așa foame…Și nurofen pe burta goală parcă e nasol. Dar mai bine nurofen, decât nimic. Nu aveam nimic de mâncare. Aveam de fapt ciocolată, dar nu-mi venea.

Și jelind de foame și de lipsă de energie, mă trezesc că vine spre mine omul din mașină. Ținea în brațe un coș de răchită pliiiin cu cireșe printre care se strecuraseră câteva frunze. Am făcut ochii mari și nu știam cum să-i mulțumesc. Trebuie să aveți în vedere că satele de pe aici sunt destul de pustii. Rar prinzi câte un om. Am luat și eu câteva cu modestie și el mă tot îndemna. I-am mulțumit și l-am întrebat cum îl cheamă ca să pun o vorbă bună pe drumul ăsta. Mi nombre es Jesus. Jesus? Si, Jesus. Deci Jesus a venit să-mi aducă cireșe când mi-era foame. Pfuai.

Au fost cele mai bune cireșe pe care eu le-am mâncat vreodată. Și sunt convinsă că erau și nespălate. Bune, bune. Nu știu ce a fost în cireșele lui Jesus, dar apoi am pornit atât de ușor și bucuroasă de drum. Azi am mers cel mai mult.

Îmi lipsesc asiaticii mei. Familia mea de pe Camino compusă din 3 japoneze și un domn filipinez. Ei sunt în Puente la Reina. Eu iar m-am dat vitează și am mai băgat cred vreo 7 km în plus, din care vreo 2  pe o coastă pieptișă în care te coceai ca porumbul la grătar.

Vă spun, cireșele lui Jesus au făcut minuni.

Și da, am povestit aici la albergue, dar italianca de la primire mi-a dat de înțeles să nu mă ambalez. Sunt mulți Jesus pe aici. Inclusiv acum cu noi în albergue e un spaniol de treabă pe care îl cheamă Jesus Maria. Și ce dacă, eu l-am întâlnit pe Jesus când aveam nevoie, Și a fost un moment absolut superb. De neuitat.

Am primit solicitări de traseu. Rezum mai jos așa cum mă taie pe mine capul și cum reușesc să prind un fir logic (pe Camino mergi și mergi și totul se amestecă la un moment dat).

  • 5.30 – Cizur Menor – Albergue Maribel Roncal
  • Am urcat la Alto de Perdon care se afla printre nori. Destul de mult. Cam 8.4 km până aici
  • În Murazabal l-am întâlnit pe Jesus cu cireșe. 14.7 km adunați pănă aici.
  • Am ajuns la Puente la Reina unde conform ghidului era recomandată oprire, dar eu am continuat la Cirauqui. Doamna de aici (Albergue Maralotx) mi-a spus că am făcut 28 km azi.

Și cam ăsta e traseul. Două urcușuri au fost marcante, în rest potecile au fost sublime. Acum spre final am mers printre vii și livezi de măslini și m-am agățat inclusiv de un măr verde mic. Acru, dar ce bun a fost…

Ce s-a mai prins deosebit de mine azi? Păi, dacă ieri eram obsedată să adulmec mirosuri, azi urechile au fost în centrul acțiunii, că tot vorbeam de iepurași mai sus. Azi a fost șuierat de vânt, păsărele, spice, multe spice de grâu răvășite de vânt, o muzicuță folosită de o pariziancă pe Camino pentru 2 minute cred și desigur bețele. Bețele minunate care azi au performat excepțional, Mai ales că datorită lui Ramon am înțeles să nu le mai învârt ca pe castroane mari, ci să fac pași mai mărunți ca să nu obosesc. Am prins un ritm. Ce-o fi mâine om mai vedea. Dar azi, azi ce frumos a fost…

Trimit o inimă mare către toți care m-au purtat în gând zilele ăstea de început. A contat enorm.

Leave a Reply