Ziua 5, Jurnal pe Camino

Nu realizez că a mai trecut o zi…

Dimineața de azi a început acum 10 ani cred. Și nu e vreo metaforă. E despre caracterul și obiceiurile pe care ni le formăm și le practicăm zi de zi. Eram studentă și împreună cu Monica într-o dimineață mergeam spre tramvai ca să ajungem nu știu dacă la muncă sau la facultate. Mi-am pierdut răbdarea cu ea pentru că mă întreba unde mă grăbesc. ”La tramvai, la tramvai”. Sunt foarte grăbită. Și pe Camino sunt foarte grăbită. Și vorba asta așa a rămas când eu mă reped. ”La tramvai, la tramvai”

Dar azi m-a cam durut La tramvai! La tramvai. Moțată cum m-am prezentat, iar am spart prima ușa de la albergue. Numai că Margot, belgianca, îmi dăduse de înțeles să pornim împreună pentru că îi este frică atât de devreme. Era 5. Devine obicei ora asta. Eu nu am avut răbdare să-și pună bocancii și am întrebat-o sugestiv dacă se supără că o iau înainte și mă ajunge ea. Ea ce să zică? Du-te nebuno, asta ar fi putut. Dar e o tipă așa delicată și sensibilă, a rămas descumpănită cu bocancul în mână.

Deja îmi suna cunoscută graba asta. Dar eu sunt vitează. Și ce vitează am fost! După 400 m am tras pe dreapta ticăind disperată de inimă pentru că la începutul potecii în câmp am auzit un fășâit. Am luat-o la fugă înapoi pe deal. Mi se părea că vin toți liliecii peste mine, toți șoarecii și toate bestiile pământului. Mi-a fost așa de frică… M-am hotărât să o aștept pe Margot în buza Camino neștiind că Margot aștepta după alți doi nemți de frică. Și tot așa. Am așteptat atât încât m-am apucat să mănânc niște pâine. Micul-dejun dacă tot stau.

Au venit, erau intrigați de mine. Mi-am turnat cenușă în cap vreo 700 m, am ținut-o de mânuță pe Margo la coborâre, mi-am făcut mea culpa, mea lecția, mea orice. Între timp la tramvai, la tramvai era pe șine.

Ca de obicei nu reușesc să merg în tandem prea mult cu cineva. Am rămas singură, dar cumva liniștită că nu mai sunt încordată de prezența celei în fața căreia o comisesem. Nu e despre Margo. E despre cât de repezită sunt cu orice. Îmi pierd răbdarea rapid deși sunt foarte lentă.

Am mers încet și toți m-au depășit. Ce nu fac bine? Jesus Maria a trecut fluierând pe lângă mine. Are 60 de ani (tocmai am aflat, nu i-aș fi dat în ruptul capului) și nu folosește bețe. Eu sunt dependentă de bețe, sunt ca un colac pentru cine nu știe să înoate.

În fine. Cert e că ocazional într-o zi pe Camino te tot întâlnești cu aceeași oameni oricât de repede ar merge. Numai e că eu nu prea fac cine știe ce pauze și când îi întâlnesc ei sunt pe o bancă și îmi urlă numele ca și cum ar fi majorete. Pentru că da, atât de tare mă chinui. M-a aflat tot Camino și toți mă încurajează. Credeți-mă, nu le-am zis nimic, dar ei au simțit. Oamenii sunt incredibili și nu e nevoie să vorbim multe.

A fost o zi lungăăăăă. Și nu pricep de ce finalurile sunt cele mai grele. Pac te trezești cu o coastă abruptă când se fac deja 35-40 de grade. E ca și cum deschizi cuptorul să te uiți la prăjitură și te îmbujorezi instantaneu. Mamma mia!

Singurele conversații pe drum au fost cu o nemțoaică și o franțuzoaică. Diane are 18 ani și e decisă să facă tot Camino. Are o muzicuță la care cântă uneori și pe mine mă emoționează maxim. Mi-a cântat acum la sosire când am pus rucsacul epuizată jos When the saints și m-am topit. Am plâns de epuizare și emoție. Nici nu știu melodia, dar din ce mi-a zis are versuri frumoase. Abia aștept să o mai ascult.

Ce să mai zic?

Azi am ajuns la Fântâna cu vin. Da, e o fântână unde pe o parte curge apă, pe alt vin. Nu vă imaginați că pleci cu butoiul după tine. Nici nu ai putea. Dar așa de gust ca să ai vitalitate pe drum.

Dacă ieri am mâncat cireșe cred nespălate de la un Jesus dintr-un sat, azi am băut pentru prima oară dintr-o sticlă a unui necunoscut. Surpiza, e Jesus Maria. Simt așa ca un progres, ca un upgrade. La fântână era Jesus cu Juan Alberto și Marian, ca spaniolii ca să vă faceți o idee despre veselie. Mi-au făcut galerie și cum să refuz vinul pe care îl adunase în sticlă Jesus? Pe interior a fost ceva cataclismic, dar am zis că dacă nu am murit mâncând de pe stradă în Vietnam, nu o să mor dacă beau cu 3 spanioli un pic de vin de mânăstire.

Cei doi bărbați și Marian, femeia, au plecat mai departe în ritmul lor. Eu am continuat șontâc! șontâc! Și nu știu cum au curs km sau cum am curs eu atâția km. În pădure am făcut popas și de mine s-a lipit Diane, parizianca studentă la drept cu muzicuța după ea.

A fost cumplit pe niște coaste. Iar eram singură, iar era cald, iar era abrupt. Singurul lucru pe care l-am întrezărit spre final a fost crucea din moțul bisericii care se vedea dintre dealuri. Parcă mă îndepărtam în loc să mă apropii. Finalul zilei, mereu finalul zilei mă omoară.

Am ajuns și m-am dus direct în biserică unde am găsit niște asiatici în perfectă liniște. Biserica este sublimă. Răcoare și simplitate. În altă zi aș fi alergat direct la cazare, dar azi aveam nevoie de liniște și umbră. Mi-am revenit un pic.

M-am îndreptat spre albergue și spaniolii mei care deja erau la o terasă au început să mă aplaude și să mă strige pe nume. A fost incredibil. Eu de obicei sunt foarte retrasă și nimeni nu mă știe, dar aici e altfel. Toți ne știm între noi oarecum. Măcar din vedere dacă nu vorbești aceeași limbă.

Jesus mi-a făcut cinste cu o cerveza (halbă de bere) ca să mă premieze. M-am certat multă vreme cu el, dar nu a acceptat să îi dau banii. Jesus Maria are vreo 60 de ani și a reușit să depășească o boală foarte ciudată. Nu putea ieși din casă. Făcea o criză în public și leșina. A reușit prin tehnici reikki. Nu ai cum să-l bănuiești de asemenea parcurs pentru că este foarte vesel și cald ca prezență.

Oricum, după asiaticii de la început care vor rămâne familia mea pe Camino, spaniolii sunt a doua familie și sunt foarte sufletiști. Pe Camino am stabilit două categorii: zburdalnicele  care sunt de obicei franțuzoaice sau terestre care sunt spanioloaicele atât de la locul lor, vrednice și rezistente.

Închei aducându-mi aminte ce mi-a zis Laura din Italia când am întrebat-o de ce face Camino: răspunsul îl vom afla la final.

Sunt bine. Fug la masă pentru că mă așteaptă în același albergue Diane, Franța, și Alessio care este singurul neamț cu cel mai italian nume. Are și el povestea lui. Și povestea lui a venit de-abia după ce eu eram plină de prejudecăți. Data viitoare vă zic și de el și de olandeza din cameră. Pfua. Ea m-a lovit în moalele capului.

Sunt dezlânată, știu, dar așa e Camino pentru mine o tiribombă de povești, oameni, de experiențe.

Traseul:

  • Cirauqui – Lorca – 5.5 km
  • Villatuerta – 4.5 km
  • Estella Lizarra -4.1 km
  • Ayegui – 2 km
  • Irache 0.4 (fântâna vinului)
  • Azqueta – 5.3 km
  • Villamayor de Monjardin – 1.7 km. Și aici am rămas.

Nu aș fi reușit fără toate gândurile prietenilor mei de acasă, de pe Camino. Sunt absolut norocoasă și megarecunoscătoare!

Leave a Reply