Ziua 6, Jurnal pe Camino

Doamne, ce zi lungă. Așa ca într-un vis când mergi și mergi și sosirea se dilată ca într-un tablou de Dali. E din ce în ce mai greu de atins.

De data asta nu am mai spart eu ușa. O italiancă care Șoc! e mai lentă ca mine a pornit la 4 de dimi. Eu mă mențin cu 5 și un pic. Vă scriu din Viana. A fost o zi caniculară la exterior, dar și la interior.

Aseară la masă cu pelerinii s-au purtat discuții extrem de interesante și cu toate acestea mie mi s-a făcut superdor de casă. Administratorul de la albergue este un olandez care a renunțat la bani și la o fermă în Australia pentru a se ocupa de acest albergue care nu pare să fie vreo afacere, dar el nu pune preț pe bani. Un olandez călătorit în toată lumea, ca toți olandezii, dar care promovează cât poate de mult credința catolică.

Eu am sărit partea religioasă pentru că Diane, parizianca de 18 ani, m-a luat cu japca pe un munte să vizităm o fortăreață. De parcă nu muncisem destul picioarele ăstea care suportă atâtea. A fost frumos.

Am fost încântată să o cunosc și pe Ilse, o olandeză care trăiește cu soțul ei pe o barcă, a renunțat la toate lucrurile inutile și duce o viață minimalistă. Zi de zi lucrează social cu persoane cu probleme mintale. Am realizat împreună cu ea că revalațiile pe Camino nu se întâmplă neapărat când mergi, ci seara când te întâlnești cu alți oameni. Cam așa e.

Azi m-am gândit pe drum la ce mi-a zis Diane. Fata asta e studentă, dar știe așa multe. Diane zice că în viață trebuie să te evaluezi bine periodic să te asiguri că vrei să continui pe același drum. De exemplu, tătăl ei ai cerut-o după 20 ani din nou pe mama ei în căsătorie. Sau mi-a mai povestit de un preot care își pierduse credința, a renunțat la preoție cu acceptul părinților și a plecat să caute răspunsuri. După o vreme a reluat preoția. De gândit. Cumva cred că trebuie să nu te lași luat de inerție și să te observi uneori să vezi dacă e ok direcția pe care ești. Să reconfirmi sau să schimbi. Uneori credem că poate trebuie schimbat total, dar rar luăm în considerare că poate trebuie să reînnoim ceea ce simțim.

Altceva… A fost cred cea mai lungă distanță parcursă până acum. Sunt cumva grăbită pentru că vreau sa fac Camino, dar mi-e și dor de casă. Am mers singură o parte și fix când mă copleșesc niște gânduri, Camino îmi scoate niște oameni în cale care să-mi aducă mesaje. M-am reîntâlnit după 4 zile cu Dolores din Suedia care are 65 de ani, 3 copii și nu știu câți nepoți. Dolores m-a scuturat să nu mă mai plâng atâta și să profit că sunt aici, să fac Camino și să cresc.

Dar Dolores are așa un stil. Vorbește foarte tare și mi se pare că se aude dincolo de munți când râde. În fine.

Am încercat să fiu din nou singură. Și în ultimii 6 km m-a prins din urmă Diane, parizianca. Știți că ieri mă smiorcăiam că nu mă armonizez cu nimeni să merg pe distanțe mai lungi. De data asta am reușit. 6 km cu Diane care mi-a cântat psalmi în franceză și mi-a repetat să cred în ea pentru că ea crede în Dumnezeu și va fi bine. În românește sună ciudat, dar în franceza suna bine.  În franceza seduci doar vorbin.

Mi-a cântat When the saints din nou. A fost un moment magic când eram atât de epuizată de căldură și arsă de atmosferă, obosită de atâtat urcat pieptiș și ea a zis că ar prinde bine un pic de vânt. Pac! a venit un val de răcoare. Sunt detalii, știu, dar viața trebuie trăită moment cu moment. Oricât visez eu să ajung, între timp trebuie să fiu atentă la călătoria de zi cu zi.

Am crezut că nu mai ajung. Vedeam turla bisericii din Viana, dar din nou părea că e un vis care se depărtează. Orice, dar nu fac față la urcat și urcatul ăsta mă termină.

Am ajuns în Viana și ne-am cazat la albergue municipal. Emilio, domnul de la întâmpinare, ne-a primit cu tradiționala căldură iberică. Eu m-am aruncat pe saltea și preț de un duș al Dianei am adormit. Când a venit la mine și m-a trezit i-am vorbit în română. nu știu exact ce i-am zis. Ea se uita perplexă. Mi-am revenit la franceză.

Este cea mai provocatoare călătorie. Suntem toți veniți din toate colțurile lumii, iar eu întârzii să recalibrarea limbilor străine de fiecare dată.

După ce m-am întors de la întinsul rufelor, m-a agățat o chinezoaică cu o poveste interesantă. De vreo 20 ani locuiește în Germania. A fost țărancă și a avut o viață grea în China. În Munchen este profesoară de chineză pentru nemți. Acum e pe Camino cu fiul și nora sa veniți din Pekin. Ofta. Copiii vor să rămâmă în China unde sunt informaticieni și le merge bine, iar ea nu poate accepta ideea de a se întoarce în China. Greu cu familiile ăstea.

Nu știu ce altceva să mai zic. Doar că drumul e greu, adevărat. Fizic este absolut epuizant. Căldura este mare. Dar mesajele de pe Camino vin de la oamenii pe care îi întâlnești.

I-am cam plâns pe asiaticii mei de la început, acum cred că i-am lăsat în urma și pe spaniolii veseli. Sunt cu Diane, Alessio și Denisa, o fată din Cehia pe care eu am botezat-o Rachetă (Rocket). Merge val-vârtej. Alessio este un neamț ai cărui părinți sunt un italian și o nemțoaică și mai are 3 frați. El și cu doi din ei sunt tripleți. Vorbește lejer italiană și germană și este peisagist. Este foarte de treabă. Toți oamenii de pe Camino au ceva special, poate o întrebare, poate o poveste de viață, poate o determinare.

În fine, vă las. Sunt ruptă. Mâine iar ne așteaptă urcări abrupte asemănătoare Alto de Perdon. Sper să mă descurc.

Traseul de azi:

  • Villamayor de Monjardin – plecare pe întuneric
  • Los Arcos – 12 km
  • Sansol – 7 km
  • Torres del Rio – 0.8 km
  • Viana – 10.5 km

Leave a Reply