Ziua 7, Jurnal pe Camino

Celelate zile au fost grele fizic. Ziua 7 m-a lovit în creștetul capului. A fost o zi șchioapă. Am tras cu dinții să fac măcar 20 și ceva de km. Dar azi nu a fost despre distanța în pași, a fost despre distanța din mintea mea.

Eram aseară la masă cu ceilalți pelerini și am realizat încă o dată că nu am aflat pentru ce sunt aici. Cei din jurul meu lucrează la povești concrete. Simon, un francez de vreo 20 și ceva de ani cred, face drumul din Franța ca o călătorie de recuperare după ce și-a pierdut tatăl. Poartă la mâna stangă ceasul tatălui său și intenționează să-l arunce în ocean când va ajunge la final. Eu l-am privit îngrozită și i-am zis să nu facă asta. A mărturisit că s-a cam atașat e adevărat și poate nu va face gestul. Azi pe drum m-am gândit că nu era treaba mea să-i spun ce să facă. Sper să nu-l arunce totuși.

Emilio, cel care ne-a făcut primirea la albergue municipal ieri, a încheiat rapid spunndu-mi că este perfect că nu știu de ce am venit. Este cel mai bine așa. Dar eu tot nu accept și nu înțeleg. E adevărat că sunt oameni care vin și cu scopuri pozitive: libertate, provocare. În fine.

Am cam târât azi. Aveam atâta chef să merg, dar picioarele nu mai vor. Este posibil să fie de vină faptul că nu am folosit bețele de dimineață ca să nu faz zgomot și să-mi fi forțat articulațiile. Nu știu.

Am ajuns în jur de 11 și ceva în Navarette supărată că vreau să merg, dar nu mai pot. M-am răsucit pe toate părțile și Camino al meu este neconvențional ca hotare. Camino nu e doar în Spania, câteodată înțelepciunea de pe Camino mai vine și din România. E încurcată treaba, dar e bine.

M-am găsit cam singură pe aici. Nu prea mai sunt figuri familiare. Dar când nu mai sunt figuri familiare, e rost să cunoști alte povești. De pildă, nu știu cum m-am trezit că un nene despre care credeam că este brazilian a început să-mi vorbească în română. Nu e nici brazilian, nu e nici român. E bulgar. Este a doua oară cu soția lui diabetică pe Camino în căutarea sănătății. Are foarte multe rude în România și așa se explică de ce știe românește. Sunt foarte simpatici cum se masează și cum el are grijă de ea, cum sună acasă la copii de pe un telefon cu taste și vorbesc unul peste altul ca și cum cel de la capătul firului i-ar putea auzi pe amândoi deodată. Pentru mine ei sunt o revelatie pentru că spulberă profilul pelerinului. Nu există standarde, nu există caracteristici.

Nu prea sunt în apele mele cu atâte figuri noi. Interesant cum mă urmărește o suedeză foarte vocală. E ceva ce mă jenează. Mi-e familiară, dar e ceva.. Și așa nu am chef să cercetez. Mă scarpin pe gât și mă strâmb. Mă întreb de ce atâta țâfnă pe mine, de ce așa mare disperare să merg mult și repede, de ce nu-mi priește în satul ăsta, de ce mă dor tălpile, de ce sunt atât de nemulțumită de mine în fond.

O sclipire de moment a fost acum 5 minute când l-am văzut pe un ungur pe care îl credeam pierdut în spate de tot. M-am bucurat să văd o figură care îmi aduce aminte de zile mai bune.

A fost o zi supapă pentru mai mulți. Un danez a mers ieri 40 de km și acum a mers fix cât am mers și eu. Câteodată ai nevoie să faci un stop de odihnă oricât de ambițioși am fi.

Traseul de azi a fost destul de plat, iar vremea superbă, aș fi avut toate datele să progresez consistent, dar am reușit doar ce se vede mai jos:

  • Viana – Logrono – 9.5 km
  • Logrono – Navarette- 12.7

Leave a Reply