Ziua 8, Jurnal pe Camino

Am început ziua 8 într-o cu totul altă atmosferă față de ieri. Conversațiile cu Beniamin din Franța și Marc din Germania m-au făcut să conștientizez că trebuie să-mi iau timp să observ, să mă bucur de peisaje și să las deoparte abordarea masochistă. Fără prea multe gânduri, doar să mă las furată de peisaj, de drum, de lucrurile simple ale vieții.

Beniamin face în fiecare an un pic din drum de când a divorțat. A realizat că nu călătorise niciodată singur. Prima călătorie fără a fi însoțit a fost o experiență formidabilă. Pe de altă parte, Marc din Germania lucrează într-o instituție de îngrijire a celor vârstnici și este epuizat. Medical a fost obligat să-și ia vacanță și a ales Camino. A plecat cu bicicleta din Franța și de acolo tot pedalează. Acum e un pic obosit și preferă să împingă bicicleta. I se pare ciudat cum toți bicicliștii de pe Camino se reunesc la finalul zilei pentru a-și contabiliza km parcurși. El doar vrea să se relaxeze și să se bucure de peisaj. M-a inspirat și pe mine să fiu mai atentă la ce se întâmplă în natură și mi-am adus aminte de predica de la singura slujbă destinată pelerinilor la care am participat în Viana. Preotul ne încuraja să explorăm relația cu pământul, ca drum, ca sursă.

Azi am pornit mai relaxată și m-am distanțat de ideea de a pune presiune pe mine. Probabil că sunt lucruri pe care simt nevoia să le realizez cu sacrificiu pentru a mă asigura că le merit. Dar la ce bun? Nu fac decât să mă ambalez negativ și ajung să displac un lucru pe care chiar eu l-am ales. Nu e constructiv. Se numește autosabotare.

A fost o zi minunată. Mai mult decât pădurile din primele zile pe Camino, mi-au plăcut podgoriile de azi. Traversez o zonă viticolă extraordinară. Inclusiv vremea a fost foarte bună. Am zărit o codiță de iepuraș, am furat două alune dintr-un pom, m-am oprit în dreptul fiecărui perete mâzgălit și am făcut poze mai multe decât de obicei cred.

Două întâmplări au fost istorice azi.

Prima s-a întâmplat într-un orășel, pe o străduță pustie, lângă o mânăstire unde am auzit o voce de sus în spaniolă și pentru o clipă nereușind să identific de unde vine am crezut că poate Dumnezeu mi-a vorbit. O clipă. Apoi am zărit sus la un geam un bătrânel care îmi făcea cu mâna și țipa Buen Camino! Animo! Am zâmbit și i-am făcut și eu fericită cu mâna. N-o fi fost chiar Dumnezeu, dar momentul sigur a fost divin.

Și apoi, după 8 zile, s-a întâmplat ce credeam că nu se va întâmpla. Eram în mers, vântul și norii dispăruseră, soarele încins începea să scoată colții din nou. Pe margine un biciclist culegea niște flori galbene. Mi-am zis că asta e, se supără, nu se supără, eu îi fac o poză. Cu vreo două seri înainte, o doamnă povestise că primea multe flori pe vremea când lucra și la un albergue ca voluntară. Eram convinsă că o doamnă va primi azi flori galbene. Gest de poză. M-am apropiat și până la urmă l-am întrebat în engleză dacă e în regulă să îl fotografiez. Omul a zis da un pic descumpănit, dar și-a continuat de treabă fără să ia poziția nefirească de drepți ca la fotograf. Perfect. Apoi s-au apropiat două americance și l-au întrebat ce flori sunt. El nu știa să spună în engleză numele, dar tot zicea că sunt pentru probleme cu burta. Am început să suspectez că e vorba de sunătoare, dar nici eu nu știu să spun în engleză sunătoare. După care văd un steag atât de cunoscut și îl întreb de unde e în engleză. Păi de unde credeți că e?? Din România și uite așa șuvoaie de cuvinte și dă-i și dă-i km de vorbă. Dar de ce? Dar de unde? Dar cum? Până unde? Numele lui e Bogdan și e prrimul român pe care îl întâlnesc pe Camino și a treia persoană de la care primesc ceva concret pe Camino. Știți primii au fost doi Jesus, cireșe, bere, acum un român. Am mâncat cel mai bun măr. Cristi mă tot întreabă. Bine, bine, tu tot primești, dar când ai de gând să și oferi? Tu ce dai? Păi i-am dat un pix la care țineam mult, dar pe care nu îl foloseam, dar el clar avea nevoie.

La început, când am dat mâna să ne cunoaștem și a aflat cum mă cheamă a zis că se vorbește de mine pe drum. Hihi, ești glumeț. Dar el vorbea serios. Pe drum s-a întâlnit cu Raul, știți domnul din Philipine, dar care locuiește de câțiva ani în State. Vai, ce m-am bucurat. În continuare mi-e foarte dor de Raul și fetele din Japonia.

Una peste alta, lui Bogdan i-a dispărut azi camera foto. Era foarte împăcat. Se spune că așa e, Camino îți ia lucrurile de care nu mai ai nevoie. Eu eram revoltată și surprinsă de liniștea cu care acceptase pierderea, furtul, ce-o fi fost. Acum mă gândesc că poate e mai bine așa. Să mergi mai departe fără să te încarci cu furie. Ce rost mai are? Măcar a mai scăpat din greutate fizică și iată cu nu a tranformat pierderea într-o greutate psihică. E ceva.

După 32 de km cred (da, știu, ceva am făcut bine ca să pot merge atât), am ajuns la albergue, iar Bogdan a plecat mai departe pe biclă. E o pustietate de sat, fără niciun magazin, dar e plăcut.

M-am reîntâlnit cu Marc, Germania și am făcut cunoștință cu, mi-e imposibil să scriu numele, un domn din Polonia foarte haios. Am povestit despre Stanley Milgram (dacă nu aveți idee cine e, încercați filmul The Experimenter care e inspirat din viața sociologului, este fenomenal), despre refugiați, despre Angela Merkel, despre cât de rar găsești un alt român sau un polonez. El are un polonez în față și încearcă să-l prindă din urmă. Amuzant.

A fost o zi plină, dar ușoară, cu efort intens făcut într-o dispoziție relaxată. Camino rezervă surprize în fiecare zi.

Traseul mai jos:

  • Navarrete – Najera – 16.9 km
  • Najera – Azofra unde am dat de Bogdan pe lângă care aș putut trece fluierând fără să știu că e român – 5.7
  • Azofra – Ciruena – 9.3

Leave a Reply