Ziua 9, Jurnal pe Camino

Iaca, se duse și ziua 9. Scriu destul de târziu pentru că de îndată ce am intrat în dormitorul comun de la albergue am picat după duș într-un somn profund.

Cum a fost azi?

Scrisul aici mă ajută să rememorez și să înțeleg un pic mai bine cum a fost ziua. Fiind sâmbătă, mi-am permis luxul de a porni la 6 în loc de 5. Marc din Germania, biclistul cu beretă franțuzească, mi-a sugerat să nu pierd două ore prin beznă. Dar eu i-am explicat că poate este o nevoie de a mea de înfrunta frica. Între timp, m-am mai relaxat și mă bucur de soarele care răsare treptat din spatele meu.

Am făcut 6 km și am ajuns în Santo Domingo unde m-am oprit lacomă în prima cafenea. Nu mâncasem seara pentru că administratorul de la albergue mi s-a părut prea dubios și mi s-a tăiat pofta de mâncare. Mi-era foame, dormisem destul de prost din cauza unui junghi la picior, dar cumva pusă pe roți fizic am fost bine azi.

Am băut cafeaua cu Cathy din California și Robert din Ungaria. Eu am luat-o din loc mai repede, dar m-au găsit proptită în următoarea cafenea. Păi așa e sâmbăta pe Camino, bați cafenele pentru conversații cu prieteni pe care i-ai crezut pierduți pe drum. Și cum românca din mine era speriată că i-o iau alții în față, am avut grijă să opresc pe toată lumea la o masă mică, să râdem și să ne minunăm cum Simon, știți băiatul cu ceasul, a făcut în ziua anterioară 60 km! Este inimaginabil și toți l-am copleșit cu sfaturi.

Cu greu m-am pornit din nou la drum. Trebuia. După 5 minute pic pe mâinile Lisei și Normei, cele două americance cu care eram ieri când l-am întâlnit pe Bogdan. Cumva eram îndoită…Aș fi vrut să fiu iepurică și să mă iau la trântă cu drumul, dar parcă erau prea drăguțe ca să nu mai stau un pic pe lângă ele. Și uite așa s-a dus juma de zi cu povești incredibile.

Lisa cară atârnați de rucsac tenișii fiului ei care a murit acum 2 ani. Christian avea 18 ani și un pic când a ales o altă lume. Pentru ea ca mamă și terapeut, durerea și furia încă o bântuie. Are de gând ca ultimii 100 km să-i încalțe tenișii. A venit pe Camino pentru că știa că el și-ar fi dorit să viziteze Spania. Om de piatră să fii și să nu te apuce plânsul. Ieri nu aș fi bănuit strop de durere în femeia asta blondă energică, frumoasă, mereu glumind și atentă la nevoile celorlalți. Așa ne-am cunoscut, de altfel, când eu trăgeam un picior bleg după mine. Trecem pe lângă mulți oameni pe care poate îi cunoaștem de o viață, nu de 3 zile, și nu vom bănui niciodată ce e în sufletul lor.

Apoi am urcat un deal foarte încet cu Norma, prietena mamei Lisei, un fel de a doua mamă. Norma are 70 de ani, este foarte catolică, iubește liturghiile și este a doua oară pe Camino. A povestit cum o prietenă a mers din Lourdes, Franța în Portugalia, Fatima parcă, și undeva aproape de destinație a căzut într-o râpă. Era zdrobită și convinsă că va muri fără să fie descoperită. A făcut rugăciuni pe rozariu toată ziua, și-a făcut poză cu telefonul la chip pentru ca cei care o vor găsi să poată recunoaște cui aparține corpul eventual în descompunere (știu sinistru). Și s-a rugat și s-a rugat. Și seara au găsit-o și salvat-o niște bărbați. Intensă poveste.

Norma a venit pe Camino pentru că se simte mai aproape de apusul vieții și așa a simțit că trebuie. Și-a amintit cât de greu a pornit prima dată. Cât de mult a căutat pe cineva să o însoțească pe Camino (atunci avea 60 ani), cum a renunțat și l-a anunțat pe Dumnezeu că ea nu mai face niciun efort, dacă e să se întâmple, o să se întâmple. Și surpriză, s-a întâmplat când s-a așteptat mai puțin după o vreme.

În timp ce femeia lăcrima, m-a apucat și pe mine, iar în fața noastră a țopăit mai îndepărtare o căprioară grăsană. Magic.

Nimeni nu crede în căprioara mea. Dar apoi au acceptat ideea după ce le-am explicat că eu nu am mers pe camino de lângă șosea, ci am ales o rută oarecum secundară. Îmi imaginez că pentru alții e mai complicat, dar eu îi iubesc așa mult pe spanioli și îi întreb pe unde ce și cum. Iar ei sunt din categoria celor care salută foarte ușor, îți spun lucruri foarte repede ca și cum ar vorbi cu o rudă apropiată. Spaniolii și vietnamezii sunt feblețea mea, clar.

Că tot mi-am adus aminte de vietnamezi, în seara asta m-am simțit supernorocoasă să împart masa cu doi americani cu rădăcini în Vietnam. Nu au dezmințit căldura vietnameză, iar Nick mi-a cerut adresa blogului să mă citească. I-am explicat că e în română, dar nu-i nimic, există google translate. Simpatic. El și nepoții lui au venit pe Camino în vacanță, de dragul aventurii. Și cred că cel puțin Nick a găsit clar ce căuta într-un mod neașteptat. Ca și mine, ei au pornit din Saint Jean Pied de Port. Există o persoană mai înceată pe Camino decât mine, este Nick pe care l-a prins noaptea pe munte, furtună cu trăznete în zonă fără copaci, nămol, toată lumea îl căuta, el speriat cu bețele în mână. Iată că, da, Camino îți oferă ce cauți sau ce ai nevoie.

Eu rămân mulțumită cu fructele primite pe Camino, conversațiile și întâlnirile semnificative.

Dacă în prima parte am mers cu fetele, apoi mi-am luat picioarele la spinare pentru că se făcuse cald și am mers singurică. Repede, repede, dar cu ochii după semne. La o bornă un cuplu curăța niște frunze uscate puse într-o cizmă. Mi-am băgat și eu nasul. Nu știu de ce, dar parcă era ceva acolo. După ce au plecat ei și m-am zgâit și eu, sub cizmă găsesc o hârtie cu numele meu. Păi câte Mihaele credeți voi că mai umblă nebune pe aici? Era un bilet cu Buen Camino de la Bogdan, românul cu bicicleta. Cum s-o fi gândit el că n-o să-mi scape? Am zâmbit și l-am lăsat acolo. Am luat ce era mai important: poză.

Ultimii km au fost cam chinuiți din pricina caniculei, a lipsei copacilor și a drumului albicios care sclipea direct în ochi. Deși am ochelari de soare, nu-i port pentru că mi-e frică să mă bronzez cu urmă. Sunt ciudată, știu, mai ales că în acest moment sunt extrem de dubios arsă de soare doar pe mâini și jos un pic la gambe.

Altceva?

Păi să recapitulez traseul:

  • Ciruena – Santo Domingo – cred 6 km
  • Santo Domingo – Belorado – 22,7 km (această distanță e relativ fragmentată de multe sate)

Și cam atât. Ziua 10 se anunță la înălțime, la propriu. Vă zic mâine cum o voi fi dovedit.

Leave a Reply