Ziua 10, Jurnal pe Camino

Când au trecut 10 zile?

Azi am pornit devreme și un păsăroi pe un gard mi-a fluierat Buen Camino. Din ce în ce mai multă lume. S-au dus pustietățile de la început.Acum ne vezi pâlcuri-pâlcuri de pelerini cu noaptea-n cap, dar cu soarele în spate.

Pentru mine a fost o zi despre libertate pentru că am mers cam jumătate de drum în grup cu Diana din Franța, Jose din Brazilia și l-am întâlnit din nou pe Bogdan din România care își va încheia călătoria pe Camino mâine. Cumva despre libertate afli nu în singurătate, ci lângă oameni.

Descoperirea de azi a fost Jose din Curitiba, Brazilia. Deși ne-am cunoscut acum 2 zile și am presupus că e doar trecător pentru ochii mei, azi l-am reîntâlnit într-o cafenea după aproximativ 7 km. Am strigat la el, am împărțit o rază de soare și un mic dejun cu ceilalți pelerini și mi-am lăsat numele pe toiagul lui de lemn. Jose a venit pe Camino pentru libertate și provocare. Are 60 ani, 2 fete, una dintre ele este regizor și următoarele filmele le va turna în Letonia și Scoția. El se va întoarce la soția lui în Brazilia. Nu pot să nu remarc că brazilienii au o fericire care îi întinerește mult față de alte popoare. Jose e fericit și nu știu cum dar reușește să magnetizeze lucruri frumoase în jurul lui.

Când l-am văzut la cafenea de dimineață m-am gândit cum ar fi ca atmosfera de încredere de pe Camino să se întâmple și acasă în oraș. Cum ar fi să vezi un om sau doi singuri la o masă, să te așezi cu ei și să începi să vorbești despre vreme sau despre viață, fără să privești cu neîcredere?

Camino este foarte lung, dar pe tot parcursul celor aproape 800 km te simți ca într-un sat de munte unde toată lumea se salută cu toată lumea. Nu este fantastic să faci asta? Este nemaiîntâlnit să mergi, să zâmbești și să poți intra în vorbă fără nicio emoție: de unde vii, pentru cât timp, de ce, cum te cheamă.

În seara asta am împărțit cina cu Nick (americanul cu origini vietnameze) și Jose care a insistat să particip la masă, deși eu nu am vrut să iau meniul pelerinului. E prea multă mâncare. Nick a spus cu voce tare ce am gândit eu când eram azi prin pădure: devenim prieteni, împărțim gânduri, mâncare, creme de picioare și plasturi, dar vom termina Camino și nu ne vom mai vedea vreodată.

Poate dintr-o teamă de a pierde toate aceste prietenii, regula mea este că la a doua revedere pe Camino să cer contactul. Nu cred că ne vom mai vedea, dar le voi scrie cu siguranță.

Camino nu e drumul efectiv, pietrele și macii, Camino e o energie care vine de la toți oamenii care pășesc, de la toate gândurile, discuțiile și bucuriile din fiecare zi.

La început am intrat total nepregătită și total greșit într-o trântă cu drumul, cu durerea fizică și am omis esența.

M-am tot gândit la Marc din Germania, 50 ani,biciclist, beretă pariziană, care se află în căutarea întrebărilor și nu a răspunsurilor. Se află încă în doliu după mama lui, dar eu am senzația că se află într-un doliu și mai profund. Un doliu după toate zilele care au curs identic și apoi s-au transformat într-o viață de 50 ani. Dar este absolut incredibil cum de fapt acest om renaște cu această călătorie prin care învață să fie prezent în viața lui observând lucrurile simple.

Poate că toți avem nevoie să mai renaștem de câteva ori pe parcursul vieții. Să faci asta nu e un lucru rău, e de fapt o trezire dintr-un somn aparent confortabil, dar neconstructiv.

Fiecare floare de pe Camino și fiecare piatră care îndurerează o talpă sunt semne de trezire.

Bețele mele sunt vocea timpului și este interesant să fiu atât de atentă la trecerea lui. Iar oamenii, oamenii sunt tablouri de inspirație în mișcare, fie că suferă, fie că se bucură. Dar până la urmă e clar că frumusețea e în ochii privitorului și simt că aș fi irosit cu totul acest camino concentrându-mă pe distanțe și nu pe apropierea de ceva mai important.

Mă mai gândesc. Vă mai spun.

Azi eram în pădure tolăniți la umbră să ne odihnim picioarele și am văzut o siluetă foarte familiară. Era Jesus Maria, mereu sprinten. Mereu mă întreb cum reușește să meargă așa ușor în timp ce eu la jumătatea vârstei lui mă poticnesc grotesc. Am țipat după el. Păruse că trecuse o viață în loc de 3 zile. Revederea a fost un cadou de la Camino pe care l-am primit cu toată bucuria. Ce straniu… Nu am cum să explic.

Acum eu scriu, Diane care mă surprinde în fiecare zi cu înțelepciunea ei citește Saint-Exupery și nu pot să înțeleg când a avut timp să termine deja Camus. Am împărțit azi multe zâmbete.

Traseu? Nici nu mai știu cât. Or fi vreo 27 km. Suntem în Ages și e liniște.

Nici măcar nu mă gândesc cum va fi mâine. Mâine va veni oricum.

 

 

One Reply to “Ziua 10, Jurnal pe Camino”

  1. Vezi, ai inceput sa te prinzi cum sta treaba si ce e cu acest Camino. Pe care, gratie tie, il facem si noi intr-un fel minunat. Fiecare poveste ma face sa tresalt. Ii cunosc si eu si e fantastic!

Leave a Reply