Ziua 12, Jurnal pe Camino

Dar ce credeați? Că scap fără cei câțiva km pe care i-am sărit ieri cu autobuzul prin Burgos din cauza zonei industriale? Păi nu. Clar nu. Cineva acolo sus are grijă să recuperez ce pierd.

Azi am pornit mai târziu pe la un 6 și ceva cu o olandeză. M-a prins așa tare povestea ei că aș fi putut să-mi uit picioarele la albergue. Vine din Olanda pe jos. În Burgos a ajuns practic la 2000 de km pe jos. De ce e pe Camino? Epuizare la serviciu. Este singură, fără copii. Într-o zi s-a decompensat și șefii ei au trimis-o acasă pentru 6 luni. Acum e pe Camino și este surprinsă de diferențele între Camino din Franța și Camino din Spania unde este foarte aglomerat și trebuie să învețe să împartă somnul și mersul cu atâția oameni. Și cam în punctul ăsta, eu am văzut un pic de lumină și mi-am pleznit o mână peste frunte. Pălăria! Mi-am uitat pălăria la albergue.

Înapoi vreo 2 km. În cel mai mic sătuc spaniol, eu m-am rătăcit nervoasă. Eram ca din desene când un personaj animat se face roșu de furie. Nu puteam să las pălăria la albergue din motive importante. 1. Este pălăria soțului meu din Cambodgia, deci motive emoționale. 2. Aici e soare arzător și fără pălărie e ca și cum aș putea la fel de bine să mă întind pe marginea drumului și să mor de insolație. Ambele motive sunt la fel de importante pentru mine. Așa că normal că m-am întors nervoasă pe mine.

Deci azi am plecat de două ori. Este amiază și ne-am oprit pentru o pauză pentru că eu și Diane ne-am decis să experimentăm somnul la o mânăstire unde nu există electricitate sau apă caldă. Deci scriu acum la jumătatea zilei dintr-un sat aflat în vale, dar atât de aproape de cer.

Azi sunt între amuzament, lirism și mirare.

În primii km am fost singură. Pustiu. Într-un sat, pe o străduță se auzea ceva rock franțuzesc intr-o cafenea pustie. Normal că am intrat. Aveam nevoie de cafea și și să rezolv curiozitatea. Acolo un vamaiot (exact ăsta e look-ul) m-a întâmpinat jumate în franceză, juma în spaniolă. Am realizat după că nu el e proprietarul. David este din Franța, este artist hippie plecat de acasă pentru un an. Face Camino, apoi Portugalia, Maroc, Algeria și tot așa până la Ierusalim. Pe jos. Până acum nu a cheltuit niciun ban. Doar a cerut. Când a aflat că sunt din România s-a extaziat pentru că îi place muzică țigănească. Atât a ales el din țara mea. Râd. L-am întrebat de ce face drumul ăsta. Parce que je vous aime. M-am înecat cu cafeaua. L-am rugat să repete. Pentru că vă iubesc. L-am asigurat că și eu iubesc oamenii, dar un drum e un drum. Destul de lung. Mi-am terminat cafeaua și conversația, ne-am urat noroc și iubire în viață, eu am plecat cu o poveste, el a rămas cu penele în păr ca și cum ele îl vor ajuta să zboare în lumea asta nebună.

După un timp m-am reîntâlnit cu trupa veselă. Diane, franțuzoaica de 18 ani, Denisa, 24 ani, Cehia (foarte sensibilă și drăguță) și Jose, celebrul Jose. Dar unde e Dolores? Dolores e în spate.

După un timp, ne-am rupt grupul în două. Am rămas cu Diane și au fost cele mai profunde conversații pe care eu le-am avut cu ea. Zilele trecute mă înnebunise cu politica din Franța, Macron, majorități, alegeri. Are 18 ani, este extrem de educată, preocupată civic și responsabilă. E o inspirație pentru mine. Azi în schimb am mers cot la cot și umbră lângă umbră fără să vorbim km întregi. Doar noi oglindite în țărână sub formă de umbre. A fost un moment intens când a cântat ceva într-un dialect și m-a topit. Este cântecul ei preferat – Hegoak. Un băiat vorbește despre o fată care trebuie să-și ia zborul, căreia i-ar frânge aripile, dar dacă ar face asta nu ar mai fi fata pe care o iubește. Ce frumos! Este extrem de duios și mi-a mărturisit că i l-a cântat bunicului său înainte de a se stinge anul acesta în ianuarie. Un cântec despre drum, nu contează detaliile. Cred că nu am fi noi dacă nu ne-am urma drumul.

Lângă masa mea se află un francez cu care împart o priză și un pic de îngrijorare. Drumul de  azi a fost din două bucăți lungi, chele, coline și văi. El, prietenul său și băiatul prietenului său erau pe biciclete. Așa am aflat de ce am văzut azi pe Camino o ambulanță. Băiatul prietenului său a căzut urât de tot din cauza vitezei la vale. Are răni foarte urâte și se află la spital acum. Drumul lor s-a încheiat aici. O să pun un gând bun pentru ei.

Păi cam atât. Poate doar un lucru uitasem.

Ieri când eram la barul din sat, după o zi încinsă, pofteam la un pic de ploaie. Din bar nu prea se vedea afară. Când am ieșit, furtună! Splendid. Nu și pentru o argentiniancă pe care au prins-o grindina, fulgerele și tunetele în plin câmp. A ajuns cu bine și eu i-am făcut primirea pentru că domnul de la albergue a considerat că pot face voluntariat pe după-amiază. A fost o experiență interesantă. Argentinianca a vizitat Spania acum 10 ani, printre care și Santiago Compostela. Nu a făcut Camino atunci, doar a vizitat catedrala din Santiago de Compostela. A văzut zeci de pelerini cu rucsacul în spate și lacrimile pe față și nu pricepea ce se întâmplă. Așa a aflat că există Camino și iat-o acum după 10 ani prin grindină și fulgere spre Compostela.

Gata. Acum închei. Mă duc să experimentez viața fără electricitate și apă caldă cu Diane. Vă povestesc mâine.

Leave a Reply