Ziua 13, Jurnal pe Camino

Mi-am îngrijit bătăturile și acum scriu din Boadilla del Camino, căreia eu îi zic Bocadilla (cu referire la mâncare).

Da, ieri am zis că mă duc să dorm la mânăstire cu Diane, parizianca. Dar nu a fost chiar așa. De fapt era vorba de un refugiu aflat în ruinele unei mânăstiri extrem de vechi. A fost practic cea mai frumoasă biserică pe care eu am văzut-o până acum. O biserică în care în loc picturi cu sfinți extatici zărești de fapt cerul și frunzele copacilor. Ce poate fi mai frumos decât un cer înrămat în ferestre fără geamuri?

Ruinele  fostei Mănăstiri Sf Anton m-au umplut cu energie și frumusețe. Deși eu și Diane credeam că vom găsi călugări sau călugărițe catolice, în realitate e vorba de un refugiu. Am fost întâmpinate de o poloneză, o americancă, ambele voluntare, o coordonatoare a lor cu origini americane și un pisic mic negru tăciune. Pe pisic îl cheamă Juan Alberto. Cum-necum, negriciosul a ajuns în brațe la mine și a tors cum nu a tors până acum nicio pisică. Minunat.

Da, fără electricitate, un pic chiar fără semnal la telefon, fără apă caldă. De departe cel mai frumos loc în care am poposit până acum. Doamna din Polonia are o poveste aparte. A lucrat în Marea Britanie și mi-a vorbit despre cât de mare e comunitatea polonezilor, a românilor și a indienilor care lucrează acolo. Acum lucrează în Germania pentru că își dorea mai mult timp liber. Pentru 2 luni și ceva face voluntariat pe Camino ocupându-se de refugiul Sf. Anton. De ce a făcut Camino? Pentru că a fost o perioadă neagră în viața ei când a pierdut mulți din cei dragi, printre cei mai importanți pe soțul său și pe fiul său cel mare. Și-a găsit calmul și vindecarea pe acest drum și este extrem de fericită să se îngrijească de refugiul ăsta retras despre care puțini află. Pentru ea lipsa electricității și a apei calde nu reprezintă o problemă. Are un mini-frigider care funcționează pe combustibil. Aduce apă cu găleata din exteriorul zidurilor și udă o grădină pe care ea a aranjat-o. Mi-am răsfățat nasul cu busuioc grecesc, mentă și alte plante aromatice. Taie singură lemne, gătește pentru pelerini și își redescoperă cumva copilăria din vremea când gătea pentru familie.

De dimineață a fost magic. În Spania se întunecă foarte târziu. La 10 seara încă e multăăă lumină, iar dimineața e beznă. Azi pentru că știam că voi avea un traseu de 20 km și ceva, ne-am trezit la 6.30. La 7 beam cafea și mâncam ceva dulce la lumina unor lumânări instalate în sticle. Cel mai romantic mic-dejun.

M-am bucurat să-l revăd pe Marc, biciclistul din Germania cu beretă pariziană. I-am povestit că eu și Diane am devenit și mai celebre pentru că am luat autobuzul prin Burgos. A râs de noi și mi-a zis că a fost cea mai bună decizie pe care am fi putut să o luăm. E o zonă aiurea. A fost bine să nu mai fiu judecată. De altfel la un pic de timp, Dolores din Suedia a trecut și m-a văzut spălând rufe. ”De ce ești în fața mea??? Ai luat autobuzul??”. Nu are rost să fac pe Don Quijote: Da, Dolores. În fiecare zi iau autobuzul, așa supraviețuiesc pe Camino.

Ceea ce vreau să spun că cei câțiva km prin Burgos cu autobuzul mi-au mâncat sufletul cu fiecare discuție. De câte ori cineva ne vede se miră că suntem în față și bagă gluma cu autobuzul. Să fie clar, nu am mai folosit autobuzul de atunci, a fost doar o opțiune urbană. Oricum, m-am tot gândit și cumva o faptă considerată rea poate aduce ceva bun: faima pe Camino. Nu e ceva ce căutam.

Azi m-am mai gândit că acest Camino de Santiago nu e o altă țară cum credeam, ci un loc unde călătorești în mult mai multe țări. De câte ori merg cu Diane am senzația că sunt în Franța, cu Jose în Brazilia, cu Maria în Argentina și tot așa. Fiecare om e un bilet de călătorie în țara de origine. Este fantastic. De dimineață am mers cu Diana cântând psalmi în franceză (este foarte catolică pentru 18 ani și eu nu pot decât să o admir), iar acum la sosire Jose din Brazilia mi-a cântat Girl from Ipanema.

Când mergi pe Camino, soarele este în spatele tău ca să-ți facă cunoștință cu umbra ta proiectată inevitabil în fața ta. Și nu ai cum să nu mergi spre tine cu fiecare pas și să te apropii cu efort de gândurile și energia ta esențială.

Apropos de energie, azi m-am simțit suspect de ușoară când am plecat de la refugiul Sf. Anton. Am făcut recapitulare cu Diane și mă întrebam ce am lăsat în urmă, oare. Poate o bucățică de fericire, mi-a răspuns ea. Frumos. E adevărat, mă simt mai ușoară. În rucsac nu e nicio schimbare, dar e ceva la mine. Am renunțat la bețe, le folosesc doar la deal abrupt, cum a fost azi. Toți se miră că am devenit mai rapidă și nu pricep de ce, în timp ce cei care mergeau foarte repede la început acum merg mai încet pentru că au obosit sau au fost loviți de durere. Sunt norocoasă. Momentan mă lupt cu bătături dubioase. Am una la călcâi, ciudat, nu?

Încerc să închei, dar e greu cu o pariziancă și un brazilian vorbăreți.

Închei spunând că oricât ai fi greșit, nu e niciodată târziu să intervii, din contră, e chiar recomandat. De ce zic asta? Nu identific o situație în viața mea, dar ieri în timp ce spălam o buburuză mă tot chinuia plimbându-se pe mână. M-am scuturat și a picat în apă. M-am simțit atât de vinovată și cumva părea că s-a încheiat, buburuza va muri și gata. Dar cu mâinile pline de spumă am cules-o din apă și am pus-o pe margine. Și-a revenit și a zburat în pădure. Așa am realizat că să greșești e ok, urât este dacă nu faci ceva să salvezi.

Cam atât. Trăim simplu pe aici, fără atâtea lucruri…Azi m-am oprit într-o cafenea și am auzit muzică. Am dansat cu o înghețată în mână și m-am bucurat mult.

Ce viață…

Leave a Reply