Ziua 15, Jurnal pe Camino

Gata cu ziua.

A fost o zi nesperată. Da, ăsta e cuvântul, nesperată în toate formele.

Mă pregătisem pentru această zi ca pentru un război, dar adevăratul război de fapt îl purtam cu mine. Meseta, cald, distanță, nebunie. Deja de două zile căram mult mai multă apă decât aveam nevoie, mâncare mult prea multă. Evident că de fapt de-asta m-a durut atât de tare spatele. Dar am avut nevoie de două zile și de 10 km de Meseta ca să pricep asta. Așa că azi pe la jumătate am vărsat multă apă pe marginea drumului. Și ce bine a fost!

Un alt lucru absolut interesant este că nu a fost cald. Din contră: nori, vânt, răcoare bine de tot. Practic tot ceea ce eu așteptasem să se întâmple nu s-a întâmplat. Provocările nu au venit din exterior, ci din interior. M-a durut un picior, m-au durut bășicile, mi-era somn, mergeam dormind, mi-era dor de casă și încercam să visez cum o sa fie pe 10 iulie când voi ajunge acasă. Azi soarele nu mi-a mai răsărit din spate și atmosfera a fost sumbră în prima parte. Mi se făcuse dor de umbra mea și nu mai înțelegeam mare lucru. Eram o încordare în mișcare. Jose m-a prins din urmă și mi-a făcut galerie: Fuerza, mujer, fuerza! Animo, Mariela. Mda, e greu să-ți auzi numele căsăpit în halul ăsta, dar așa l-am lăsat de la început și de cele mai multe ori le zic să-mi spună Romania, după țară, să nu se chinuie cu acel H din numele meu. Așa că, animo, Mariela.

Cum-necum, spre finalul celor 17 km m-am gândit să încerc ceva nou. În loc să merg crispată, să las durerea să circule fără să mai reacționez. Tălpile m-au durut în continuare, dar a fost o durere diferită și acceptabilă.

După 17 km, cineva de sus parcă a tras linia de finish pentru că la finalul acestei distanțe odioase te așteaptă o cafenea din sat scăldată în soare. Este absolut miraculos. M-am așezat pe scaun și priveam cum sosesc pelerinii pe sub nori și ajung în soare. Extaz total. Mi-a plăcut mult. O fi avut și cafeaua un efect benefic.

În a doua parte a zilei a fost soare, dar eu în continuare mi-am pus întrebări despre dispoziția mea. Lecția de azi pentru mine era depre a înceta a mă mai plânge de bătături, de soare, de nori, de drum, de pietre…Prea puțin contează. O australiancă foarte în vârstă și mult prea energică pentru profilul meu m-a abordat și m-a întrebat dacă sunt bine. De data asta atinsesem apogeul și mi-am dat drumul plângându-mă că mă plâng prea mult din orice, dureri de spate, bătături etc. Am dus la un alt nivel smiorcăiala. Smiorcăiala filosofică. Femeia mi-a zis să nu mai vorbesc niciodată urât despre mine și ea crede că eu sunt extrem de curajoasă și deosebită că sunt aici. Efectiv aproape a urlat în plin drum, dar într-un mod foarte afectuos și pozitiv. Eu eram crispată că aveam nevoie să ajung la baie urgent, dar ceva m-a atins.

Am ajuns la albergue după aproape 27 km, în Terradillos de los Templarios. Mi s-a părut o zi atât de scurtă. Ciudat de scurtă. Eram deja în jurul prânzului aici. Parcă prea devreme. Duș și somn ca de obicei. M-am trezit pregătită să scriu pe scurt despre Meseta cea cu cer întins, dar minunat, despre formele de relief de pe Camino, dar mai mult din viață, despre multe. Înainte mă încruntam când vedeam dealuri, acum mă încrunt la drum plat. Cine să mă mai înțeleagă? E ca și cum mi-ar fi lipsit provocările. Poate că avem nevoie de dealuri în viață ca să simțim că facem ceva, că există un efort cu care marcăm trecerea timpului nostru. Nu știu. A fost straniu să văd atâta câmp gol și nicio surpriză, nicio colină dosită pe undeva, nimic care să mă consume ca lipsă de anticipare. Poate că asta e realitatea și în viață, nu ne face bine să știm totul de dinainte, să vedem ce urmează, pentru că s-ar putea să ne îngrozească atâta gol. Nu mă înțelegeți greșit, acum nu sunt supărată, doar îmi pun întrebări. Pentru unii funcționează să știe totul de dinainte, să anticipeze, să planifice, să aibă perspectivă largă așa ca în Meseta. Eu cred că am nevoie de dealuri. Pe Camino și în viață.

Revenind la faptul că mă trezisem hotârâtă să scriu pe scurt și dezamagitor despre această zi, până să se întâmple asta și când să mă așez un pic amărâtă cu o gustare la masă, m-am întâlnit cu Maria din Argentina. Care Maria din Argentina, întâlnită acum 3 zile cred în Tardajos venită pe furtună, m-a intrigat foarte mult. Spre deosebire de alte dăți când am vorbit foarte ușor cu oamenii, cu ea nu funcționa. M-am lăsat păgubașă și mi-am văzut de drum. După 3 zile, când să mă așez la altă masă, îmi face semn să mă așez lângă ea. Parcă nu aș fi vrut, parcă totuși am treabă, am de scris cu o mână, de mâncat cu alta, de ce tocmai acum? A fost incredibil. Am lăsat și scris și tot.

Maria are 60 ani. A fost educată foarte catolic, căsătorie pe viață, muncă la biserică, muncă separat, copii. Maria are 4 copii și la 36 ani a divorțat după ce 5 ani s-a rugat pentru salvarea căsătoriei. Atunci s-a despărțit de soț și de religia catolică. I-au mai trebuit câțiva ani ca să creadă din nou. Dar nu în Dumnezeu catolic, ci pur și simplu în Dumnezeu ca formă de viață și dragoste. După prima sa călătorie care s-a întâmplat la 50 ani (!!!) și-a vândut căsoiul și s-a mutat undeva la țară într-o pădure pentru că a realizat că se poate la fel de bine trăi cu mult mai puțin. La început, fără electricitate, fără apă caldă, cam la refugiul Sf. Anton unde am stat acum 2 nopți. Inimaginabil. De atunci, pentru că și-a pus viața în ordine și cumva copiii ei au propria viață, Maria călătorește. A văzut nordul Africii, a vizitat toată America de Sud, sudul Europei și mereu dedicând câteva luni bune.

Am vorbit atât de multe lucruri. Despre cum ieri credea că asiaticii sunt din altă dimensiune, dar apoi auzind un coreean spunând că a venit pe Camino pentru a înțelege spre ce se îndreaptă viața lui, ce sens are, brusc a dispărut orice distanță sau înstrăinare. Despre întrebări de tipul ”și totul pentru ce?”, despre singurătate și prietenii, despre ce ne așteaptă pe fiecare acasă, despre mine care abia aștept să ajung acasă și despre ea care nu și-a luat bilet de întoarcere. Bunicul ei a fost portughez, bunica italiancă, și deci se bucură de pașaport european și poate sta cât dorește, dincolo de limita impusă de oficialități de 2 luni.

Crede că nimic nu e întâmplător și Camino este o îndreptare către natură și viața primară. Mai crede de asemenea că pe Camino nu trebuie să te forțezi să gândești prea mult, ci pur și simplu să faci parte din peisaj fără să-ți faci prea multe probleme. Mi-a mai zis, apropos de tulburările mele de azi-dimineață, că cineva i-a zis că acest drum pe care suntem se împarte în 3. În prima parte avem energie și facem efort fizic, corpul se adaptează, în a doua parte (în care acum ne aflăm) începem să avem gânduri și griji, preocupări, tulburări, diverse stări, lucruri mai de suflet. Și a treia parte, zău de mi-o amintesc. Poate nici nu mi-a spus. O întreb mâine.

A fost o conversație lungă despre autenticitate, despre cum uneori pozăm în ceva ce nu suntem dar nu ajută la nimic, despre parcurs personal și întrebări. Maria de Argentina, ce femeie! Atât de mărunțică, dar atât de mare ca întindere interioară, un ocean de înțelepciune și inspirație.

Păi, cam asta fi pentru azi. Frumos, nu?

Leave a Reply