Ziua 16, Jurnal pe Camino

Scriu din El Burgo Ranero. Azi am mers 30.6 km. Fiecare zi pare că durează o viață.

La 5 azi-dimineață nu aș fi vrut să mă mai ridic din pat. Era frig și mi-era atât de somn. Un suedez a sforăit toată noaptea mai rău ca o drujbă veche. În mijlocul nopții, Alessio nu a mai rezistat și a plecat afară în curte. Adevărul e că eu mi-aș fi făcut bagajul și aș fi plecat de tot. Fetele sunt istețe pentru și-au luat dopuri de urechi, dar mie mi se pare că rămân fără aer, dacă îmi astup urechile. Știu, nu are sens. Dar nu pot. Așa că am dormit destul de prost. Eram atât de nervoasă azi-dimineață și i-am rugat pe ceilalți să mi-l arate pe făptaș ca să știu să nu mă mai cazez în același albergue. Eu m-am băgat la somn înainte să vină el, deci nu îi știam figura.

Surpriză! Adineauri s-a cazat în același albergue. Dar în altă cameră. M-am dus și am făcut cunoștință cu el pentru că simt că mi-a oferit o experiență de neuitat și merită notat undeva. Daniel, Suedia. El m-a recunoscut pentru că m-a văzut când am pornit din Saint Jean Pied de Port. Mi se întâmplă adeseori să mi se spună că mă cunosc, dar asta nu pentru că sunt eu vreo specială. Altul e motivul. Sunt singurul pelerin care poartă pantaloni orientali foarte colorați, fie verde aprins, fie roșu ruginiu. Merg pe stradă și oamenii mă opresc să-mi spună că le plac pantalonii mei sau să mă întrebe de unde îi am. E amuzant.

La fel mi s-a întâmplat și azi-dimineață când o doamnă și-a dus degetele ca un italian la gură și a încercat să-mi transmită cât de delicioși sunt pantalonii mei. Ceva am simțit la ea și am întrebat-o de unde e. România. Am înbrățișat-o instantaneu. Auzisem deja de ea acum două zile și speram să o întâlnesc. Trecusem Meseta și nicio urmă, cumva mă lasasem păgubașă. Iar acum datorită pantalonilor mei iată-ne intrând în vorbă. Doamna Iulia are copii și nepoți, este învățătoare în Oradea și este pentru a 3a oară cred pe Camino. Este o femeie incredibil de caldă, cu multă deschidere și cu o viață plină de provocări. A depășit mai multe boli, printre care cancer, și iat-o acum plină de afecțiune și optimism pășind pe Camino. Întâlnirea cu ea a fost un balsam care a durat cred 45 minute curse în valuri repezi.

Apoi am rămas singurică. Presată de timp, doamna învățătoare a luat trenul din Sahagun către Leon. Eu ajung în Leon poimâine. Mai e un pic.

Camino a fost lung azi, dar blând și răcoros. M-am gândit la ce mi-a zis Jose acum două zile despre ce înseamnă pentru el o viață bună și care e atitudinea corectă. Înainte de a rezolva problemele celorlalți, trebuie să le rezolvi pe ale tale. Înainte de a face ceva pentru ceilalți, trebuie să te asiguri că tu ești bine și fericit. Apoi din amintirea acestui gând am trecut la ce mi-a zis Maria că a realizat acum câțiva ani. Există în decalog o lege care zice Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Toți ne-am concentrat pe Să-ți iubești aproapele, dar uităm ca pe tine însuți. Nu mai știu unde am citit că cel mai bun exemplu pe care îl poți avea ca să înțelegi cât de important e să te iubești pe tine însuți înainte de a-i iubi pe ceilalți este să te uiți la recomandările de siguranță din avion. Întâi îți pui tu masca de oxigen și abia apoi îi pui copilului sau îi ajuți pe ceilalți. Logic. Dacă nu ești tu bine, cum poți face bine pentru ceilalți? Simt că scriu despre lucruri elementare, dar cred că avem nevoie să ne reamintim.

Pentru că la albergue internetul este extrem de slab, am venit la terasa din sat. Și zâmbesc pentru că îmi amintesc cum a fost acum câteva ore. Eram în capătul străzii și cineva țipa și făcea semne ca și cum urma să fiu salvată. Am făcut și eu semne fără să știu cine mă așteaptă așa vesel. Era Jose  care era deja cu Alessio și David din Canada. Se premiau cu bere. Și m-au premiat și pe mine, mi-au luat rucsacul și încă puțin și m-ar fi luat cu totul pe sus. Eram epuizată, dar cumva am ajuns să mă obișnuiesc cu acest tip de oboseală fizică și să nu mai simt nevoia să mă prăbușesc din avion. E o oboseală în mijlocul căreia reușesc să mai scot un zâmbet de recunoștință și bucurie că-mi văd prietenii, familia de pe Camino. Ce oameni … Nici nu vă imaginați ce înseamnă o vorbă blândă și un rucsac dat jos cu ajutor după 30 km. Mă întreb de ce oamenii trebuie să zboare până aici ca să descopere umanitatea și solidaritatea. Sunt australienii și americani, asiatici și neozeelandezi care zboară jumate de glob pentru acest Camino. Mă ia cu fiori de câte ori aud de câte ore ai nevoie ca să ajungi aici dacă ești australian.

Nu pot decât să fiu recunoscătoare cu toate junghiurile pe care le simt în picioare. Nu pot decât să mă bucur și să mă las inspirată de australianca Jean care are 70 și ceva de ani și-a lăsat soțul bolnav acasă și a venit aici, zicându-i cu lacrimi în ochi: David, fii bun și susține-mă. E ultima mea șansă să fac asta. Cred că aceleași lacrimi le avea și azi-dimineață când am făcut pauză de cafea la 8. Erau lacrimi pentru soțul ei aflat atât de departe. Am împărțit același dor de casă.

În fine, alte peripeții? Păi Jose convins că și-a pierdut ochelarii de vedere (extrem de scumpi, 400 euro) a luat un taxi înapoi pe Camino pentru a-i căuta unde credea că i-a lăsat când a făcut o pauză. Nu i-a găsit. Dar a găsit ceva mai important: pe Robert din Ungaria care rămăsese fără loc de cazare, toate albergue-urile erau pline la refuz. Omul are dureri mari de picioare și Jose l-a luat cu taxiul până în următoarea localitate, la noi. Ce este și mai frumos este că Jose și-a recuperat ochelarii care erau mult mai aproape decât și-ar fi imaginat. Erau la duș. Eu cred în puterea Camino pentru că altfel Robert nu ar fi reușit să mai meargă încă 7-8 km….

Totul e bine când se termină cu bine.

Fug înapoi la albergue. Mâine va fi din nou o zi lungă și picioarele mele cer odihnă.

Trimit raze de pe Camino tuturor!

Leave a Reply