Ziua 17, Jurnal pe Camino

Azi 30 km.

Camino m-a pus la încercare și am picat testul răbdării din nou. Freza mea a fost din nou șifonată.

Am dormit cu capul la stele pentru că patul meu era în dreptul geamurilor larg deschise, dar m-am trezit nărăvașă. L-am rugat pe Jose să mergem împreună măcar până ieșim din sat pentru că era prea întuneric să găsesc semnele de Camino. Desigur, a confirmat brazilianul binevoitor. Numai că am început să mă precipit, mi se părea că se foiește prea mult și le-am zis celorlalți să-l anunțe că eu o șterg, nu mai am răbdare. Am mers 1 km și apoi mi-am dat una peste frunte. Bețele. Parcă le-aș cam fi părăsit. În ultimele zile nu prea le-am mai folosit, dar după Leon se anunță iar urcuș. Să cumpăr altele din Leon? Să mă întorc după ale mele?…Și m-am întors. Pe drum l-am întâlnit pe Jose care m-a tras de urechi că el mă aștepta la poarta alberguelui. Probabil că trecusem pe lângă el. Mi-am cerut scuze și i-am zis că e ok să continue, eu mă descurc. Dar brazilienii ăștia sunt incredibili…Omul m-a așteptat până m-am întors și nu doar că m-a așteptat, m-a pus să dau jos rucsacul și să fac încălzire. El e foarte tipicar. Ia remedii homeopate, face încălziri, se îngrijește. Eu sunt fiica vântului. Să merg, să alerg, dacă aș putea. Dar în realitate sunt mămăliga de pe Camino.

L-am încurajat să meargă în ritmul lui mai repede, dar cumva m-a ținut sub supraveghere azi. ”Păi iar vrei să ni se lungească urechile așteptându-te? Tu ai idee că noi ne-am făcut ieri griji pentru tine?”.

În prima parte a zilei mi-a cântat bossa nova, mi l-a beștelit pe Michel Telo pentru că asta nu e muzică bună și mi-a vorbit cu pasiune de fotbalul european. A fost un moment când soarele se pregătea să apară și pe o ureche primeam lumină, pe alta muzica braziliană. A fost momentul meu preferat de azi.

În rest, a mers mai în față sau în ritm cu mine strigând mereu: Fuerza, Miha! Da, între timp mi-a învățat numele, prescurtat dar pronunță bine. Am făcut multe popasuri pe drum, ne-am arătat poze cu familia, ne-am povestit despre cei de acasă, despre muncă, despre cât de importantă e familia. Soția și cele două fete ale lui sunt foarte frumoase, iar nepoțelele foarte zurlii. Jose mai are încă 4 frați, o familie mare. Mereu insistă că cel mai important lucru în viața cuiva este familia. De acord.

Pe drum ne-am întâlnit cu Peter, Coreea de Sud, și Mohammed, Iordania, dar care acum locuiește în Marea Britanie. Mohammed părea să fie student. Vara asta a pornit cu prietenii lui pe Camino del Norte, pe buza oceanului, unde ai nevoie să ai cort și multă condiție fizică. Traseul este abrupt, implică mult urcuș, puține zone de cazare. Este mult mai sălbatic și mai frumos din punct de vedere al naturii. Pentru că viza lui nu-i permite prea mult, el a coborât spre Camino Frances.

Ne-am mai intersectat un pic cu Daniel din Germania care face Camino pentru a treia oară și cam atât. O parte din grupul nostru se află deja în Leon, 5 km înaintea noastră. Noi ne-am oprit în satul de dinainte pentru că vrem să sărim orașul. Încă sunt scandalizată că pentru a vizita catedrala din Leon sau din Burgos trebuie să plătești bilet de acces. Așa că pas.

Încă nu-mi vine să cred că mai sunt 307 km până în Santiago. Toți km de soare, nori, lacrimi de oboseală și adaptare, de suflete și câmpuri, de munți și sate, toate par un vis. Am mers eu sau altcineva a mers în locul meu? Seara am ceva junghiuri de picioare, poate sunt în semn de dovadă că ele au făcut treaba asta.

Aseară mă întrebam cu voce tare în continuare ce caut eu pe aici. David in Canada zice că nu am nevoie de motiv. Iar apoi mi-am adus aminte de australianca mea vârstnică. Ea crede că este foarte posibil să se termine Camino și să nu aflu sau să realizez abia când voi fi în vârstă. Azi am aflat de la Daniel din Germania că Jean din Australia că tot a venit vorba de ea, a mers peste 1000 de km în vestul Astrualiei cu un rucsac de 20 și ceva de kg. Înainte de a parcurge drumul a condus cu mașina pe traseu și și-a îngropat mâncare pentru a o găsi după. De avut în vedere că pe parcursul celor 1000 de km se află doar 3 localități. Am rămas mută.

Nu cred că a fost o zi de care să mă bucur foarte tare. Traseul a fost pe lângă șosea. Dar am înțeles că de mâine se schimbă atmosfera înapoi în bine.

Raze de soare de pe un Camino aflat acum sub nori.

2 Replies to “Ziua 17, Jurnal pe Camino”

  1. Stii ca Miha e un mi hija pe care spaniolii obisnuiesc sa il pronunte impreunat… astfel ca suna exact ca numele tau? 🙂 acum mi-a trecut prin minte

  2. Ha-ha-ha. Da m-am gândit și eu deja. Suntem minți strălucite.

Leave a Reply