Ziua 19, Jurnal pe Camino

32,8 km plini de bucurie. Așa a fost azi.

Scriu dintr-un dormitor al unui albergue extrem de bătrân. 300 de ani petrecuți pe o stradă din apropierea unei catedrale incredibil de frumoase. Este preferata mea.

Am ales din nou drumul mai lung și nu cel scurt de lângă autostradă. Este interesant să te gândești cum în viață ne grăbim să scurtăm ”drumul”, dar aici drumul mai lung este mai plin de satisfacție.

M-am bucurat de sate, de dealuri, de urcușuri, de pădure, de câmpuri de grâu, porumb și orz. M-am bucurat de ferme de vaci, de trandafirii din grădini și de mult vânt. Am urcat mai aproape de cer și am întins un pic aripile cam cum se întâmplă cu avioanele care au nevoie de vânt potrivnic pentru a zbura.

Am adorat cerul de azi pentru că a fost tridimensional, a avut profunzime, lumini și umbre, nori și un pic de soare. Dar nu a plouat.

Când mergi pe Camino și întâlnești pe cineva care vrea să-ți dea indicații, se întâmplă să-ți spună să-ți urmărești umbra. Azi m-am gândit că poate în viață avem nevoie să ne oglindim în lucrurile pe care urmează să le facem, să ne ghicim umbra în ele și apoi să le urmăm. Oameni, proiecte, evenimente, ce știu eu. Dacă îți ghicești un pic de umbră în ceea ce urmează este foarte posibil să mergi în direcția bună. Sunt doar câteva gânduri avute azi pe Camino.

Cred că spiritul Camino este unul haios. Dacă zi de zi, Jose (în traducere Iosif, azi am realizat) este cel care face programul de încurajări pentru mămăliga din mine, azi l-am luat pe sus. Haide, Jose, animo. El a fost spirt în Meseta, eu am fost spirt azi la urcuș. Plus că mi-a cam părut rău de el. Și-a uitat  nu se știe unde pe drum bățul de lemn pe care scrisese numelel oamenilor pe care îi întâlnise până acum. Evident că i-am cedat unul dintre bețele mele. Apoi ne-am întâlnit cu Alessio care de obicei este ca un tren de mare viteză pentru că este foarte sportiv. Azi nu era în formă. I-am cedat lui al doilea băț.

Pe drum am întâlnit-o pe Jenny din Australia, figură nouă. Al doilea an pe Camino. Dar nu-i nimic, mai vine și la anul. Jenny este simbolul pelerinului modern. În loc de rucsac, ea trage un cărucior. Jenny ne-a dat semințe de flori pentru a le planta pe Camino când simțim că vrem să facem asta. Jose vrea să le ia cu el în Brazilia, dar apoi am găsit soluția corectă: câteva pe Camino, câteva acasă. Eu am fost impresionată de gestul ei și i-am oferit o brățară tradițională românească. Acum câțiva ani când am vizitat Maramureșul am cumpărat mai multe brățări. De atunci le păstrez. Când am plecat pe Camino le-am luat cu mine. Au fost 4. Una i-am oferit-o lui Diane și alta azi lui Jenny din Australia. Mai am 2 și sper să am inspirație să le ofer.

În rest…aseară, Diane, Alessio și Daniel au cântat la chitară, ceilalți cântece tradiționale, iar preferatul meu a fost Peter din Coreea de Sud cu o melodie foarte tristă despre speranță și așteptare. Evident că nu am înțeles nimic, dar ne-a rezumat el versurile.

Îmi place la nebunie să privesc toți pelerinii care la finalul fiecărei zile se confesează religios de conștiincios într-un jurnal. Zi de zi. Mergi, duș, speli rufe și scrii. Aceasta ar fi esența.

Din Leon umblu cu ochii căscați după librării. Dacă acum câțiva ani în Barcelona am amânat, anul ăsta nu mai negociez cu mine. Trebuie să-mi cumpăr Don Quijote al lui Cervantes în spaniolă. Ana din Spania cu care mă tot întâlnesc m-a convins să nu cumpăr din Astorga. Pesa mucho. Adevărul e că mai mult ca sigur că ar atârna destul de mult în rucsacul meu. Stai liniștită, în Santiago găsești cartea. Așa să fie…

De ce Don Quijote? Pentru că pentru mine Don Quijote și Camino sunt simboluri ale aventurii umane, ale speranței, ale inocenței. Plus vântul de azi și morile la Alto de Perdon mă bântuie încă.

Sunt încă cu grupul deși Jose îmi zice deseori că el crede că eu mă voi despre curând de această familie. Nu e niciun necaz, pur și simplu aici simți și te desprinzi fără regrete când constați că ai un alt drum, un alt ritm. Îmi sunt foarte dragi și pe moment continui să petrec serile cu ei.

Mă întreb pe unde sunt Dolores din Suedia, Maria din Argentina, Raul și  Nick din SUA, Laura din Italia… Sper să îi revăd pe toți măcar în Santiago, dacă nu înainte. Până în Santiago ar mai fi 260 km. 260 km și sper din tot sufletul să nu fiu nevoită să schimb adidașii care se deșiră cu fiecare zi. Mă gândesc să deschis o sesiune de pariuri pe tema asta. Vor rezista sau nu vor rezista?

Leave a Reply