Ziua 20, Jurnal pe Camino

Sunt la 1431 m și sunt cu capul în nori la propriu. Am ajuns la Foncebadon după 26 km aproximativ, 2 h de ploaie și restul de vânt nebun.

După ce în prima parte pe Camino am fost tăvăliți de soare, apoi prăfuiți prin Meseta, azi a venit vremea botezului. Am început pe două ore de ploaie și simt că am spalat tot ce am adunat până acum pe Camino de Santiago. Am mers pe sub buza unui nor o vreme, dar după o vreme soarele a revenit în viața noastră.

A fost răcoare, un pic prea răcoare, iar apoi incredibil de frig din cauza vântului. Am pornit singură azi și un pic dezorientată unde să mă opresc pentru pauză. Și într-un final m-am oprit. Camino m-a împins pe ușa unei cafenele și bine a făcut. Acolo mă aștepta o fată din Germania disperată că nu reușește să comunice cu spaniolii din cafenea. Irene își pierduse pașaportul de pelerină. Să pornești din Saint Jean și să pierzi pașaportul după atâtea zile este tragedie. Toate ștampilele, toate amintirile…Bănuia că l-a uitat la poșta din Astorga, dar nu reușea să vorbească pe limba spaniolilor pentru a cere ajutor. Cum-necum, am vorbit eu pentru ea cu cei de la Poștă, iar spaniolii de la cafenea au dus-o cu mașina înapoi în Astorga. Mi-a trimis mesaj că a recuperat pașaportul și era extrem de fericită. Și pentru că fericirea este virală, sunt și eu fericită.

Sunt la masă cu Amelia, Denisa, Alessio și David. Ne bucurăm că am ajuns în timp util aici în vârf fără să ne prindă ploaia. Toți ceilalți au fost prinși de ploaie aici pe munte. Eu mă simt doar norocoasă.

Jose a rămas în urmă pentru că are dureri mari de picior, iar Diane și Daniel au întârziat atât de mult încât nu au mai găsit paturi în albergue.

A fost un moment când am fost atât de singură pe munte, se înnora, vântul era din ce în ce mai puternic și eram un pic nervoasă de atâta scoate pelerina-bagă pelerina. Ce e e de găsit prin pustiurile ăstea de platouri bătute de vânt? Ce sens? Păi cam ce ne animă și în viață, preocuparea de a avea un adăpost, de a dormi în siguranță lângă alți zeci de oameni care sforăie. Oamenii se luptă pentru toate lucrurile ăstea. Pentru ce? Pentru că sunt nevoi primare și oricât de greu ar fi nu poți pur și simplu să te așezi pe marginea drumului și să cedezi. Nu poți. Bătuți de vânt și ploaie, oamenii perseverează în lupta cu vântul și înălțimea.

A meritat. Duș cald, pâine cu cașcaval și sunt ca nouă. Mă întorc la ce spunea David din Canada, nu ai nevoie de niciun motiv pentru a face orice. Dar tot facem.

Continui să merg prin ploaie, să urc cărări și să trec prin păduri fără un motiv anume. Știu doar că spre deosebire de cum am venit aici, m-am schimbat destul de mult. Acum pot mărturisi că eram destul de speriată de acest drum, dar acum sunt liniștită. Nu am găsit nicun zmeu pe aici sau oricum ar fi sigur s-a evaporat. Azi nici nu știam ce va veni. Am mers pur și simplu. După atâtea sute de km pot spune că orice lucru, oricât de mare,  poate fi cucerit cu răbdare.

Adam din Canada mi-a zis că va folosi trenul pentru a pleca spre Paris când va termina în Santiago. Pentru a ajunge la Bayonne trenul are nevoie de 11 ore. Noi avem nevoie de 30 zile. Îți prinde bine un pic de perspectivă. S-a aglomerat foarte mult aici și toată lumea vorbește despre cât de proastă se anunță vremea pentru mâine când ajunge la Cruz. La Cruz toată lumea duce pietre sau ceva simbolic la care vrea să renunțe, o durere, o grijă, orice. Eu nu am cărat nimic. Am un con adunat dintr-o pădure de la început, dar nu cred că sunt pregătită să renunț la el. Îmi plac conurile și mereu aduc acasă.

Cam atât. Închei pentru că mă întrerup foarte mulți oameni și de 4 ore încerc să scriu câteva fraze care nu mai îmi ies foarte coerente.

Trimit raze calde de pe un Camino friguros și ploios.

 

Leave a Reply