Ziua 21, Jurnal pe Camino

Nu mi-aș fi imaginat în ruptul capului că îmi va fi atât de frig. Azi am scos tot din rucsac și m-am îmbrăcat în tot ce aveam. Am plecat la 4 grade, am ajuns la 16 cred. Beau ceai fierbinte și încerc să-mi încălzesc amintirile de azi.

Nu cred că trece o zi în care să nu fiu căscată și să uit ceva. Azi cineva mi-a atras atenția că mi-am uitat prosopul. Dă-i descalță-te din nou, ia prosopul, încălță-te, îmbracă-te în 4 straturi de haine și hai. La ușă m-am întâlnit cu Juan Alberto. Cred că au trecut 2 săptămâni de când nu l-am văzut. Să reîntâlnești o figură cunoscută pe Camino de Santiago este ca și cum ai întâlni un vechi prieten pe care credeai că nu mai apuci să-l vezi în viața asta.

Am ajuns la Cruz de Ferro prin ceață și vânt.  Cruz de Ferro este un moment special pe Camino. Este cel mai înalt punct de pe Camino Frances (cred 1500 m) și fiecare își lasă simbolic sub forma unor pietricele suferințele sau greutățile. M-am decis să nu las conul acolo. Conul este de fapt un simbol al tuturor problemelor pe care mi le fac poate și toate pornesc dintr-o singură rădăcină. Așa m-am gândit eu. Cum ar fi repezeala și nerăbdarea care poate vin dintr-o frică de perspectivă. Încă mă mai gândesc. Deci nu puteam lăsa conul dacă gândurile mele nu sunt încheiate.

Vremea a fost imposibilă. Vânt puternic și ceață, apoi ploaie. M-am cam luptat cu drumul și cu imaginile cu cer senin pe care le știam eu despre această zonă. Ziua asta mi-a reamintit de prima zi prin Pirinei. Fiecare zi este diferită și specială pe Camino, dar unele parcă sunt mai speciale. Pentru mine prima zi încă păstrează ceva mister și magnetism. Mai specială decât Cruz de Ferro a fost o cruce simplă pe lângă care am trecut în Foncebadon, înainte de Cruz, cea care apare în imaginea de copertă la acest articol.

Există câțiva oameni pe Camino despre care încă nu am menționat nimic, dar care își fac simțită prezența. Ana din Spania cu care mă întâlnesc neplanificat în fiecare zi face Camino a doua oară pentru a se gândi la lucruri. Pentru ea funcționează să meargă în solitudine și a primit multe răspunsuri la întrebările personale. De fapt, Camino este diferit pentru că fiecare se află într-o altă etapă. Mai sunt doi prieteni italieni care fac Camino pentru că unul dintre ei este recunoscător pentru noua slujbă a fiului său. Mai sunt alți doi prieteni francezi care au același nume Jean-Louis. Sunt foarte nostimi. E ca și cum eu aș mai avea o prietena pe care o cheamă Mihaela. Două Mihaele pe Camino. Apoi mai este Pablo din Spania care are 18 ani și cumva atipic, deși pe Camino încep să vină din ce în ce mai mulți tineri. Pablo a vizitat România în decembrie și i-a plăcut foarte mult Bucureștiul.

Pe Camino fac diverse studii de cercetare. Cel mai recent, la ce se gândesc oamenii când merg? Am primit diverse răspunsuri. Ana din Spania se concentrează pe dezvoltare personală, Diane zboară dintr-un gând în altul (școală, note, călătorii, părinți), Alessio se uită la pietre, eu pur și simplu am gândurile spălate. Nu mă gândesc la foarte multe lucruri și mă simt ca într-o lungă transă, într-o lungă meditație cu mintea golită de orice. Singurele momente când mă gândesc este seara când vorbesc cu ceilalți despre viață, despre drum, despre durerile de picioare care ne fac să simțim că suntem în viață.

Mai sunt cred 190 km până la Santiago. Încă sunt nehotărâtă dacă să merg la Finisterre pe jos sau cu autobuzul. Adidașii mi se se deșiră în continuare, încet, dar sigur.

Am încheiat cina și ne uităm la un meci Germania-Mexic cu comentarii în spaniolă. În 10 minute probabil vom merge la somn, ne vom masa picioarele și vom spera că mâine nu ne vom mai plânge de genunchi, tălpi, șolduri sau gambe imflamate.

Leave a Reply