Ziua 22, Jurnal pe Camino

Am ajuns târziu, atât de târziu în Trabadelo. Abia acum reușesc să scriu câteva rânduri în care nu știu cum să înghesui impresiile de azi.

Am împărțit bucuria drumului de azi cu Diane. Am mers atât de încet și am făcut atât de multe opriri încât încă mă mai mir cum am de am reușit să ajungem în ritmul ăsta în Trabadelo din Columbrianos. Nu pricep. Dar cred că așa ar trebui să fie fiecare zi pe Camino. În primele sute de km alergam ca nebunii orbiți de noapte și disperare că ne prinde soarele. Apoi câteva ore la albergue dădeam din colț în colț așeptând să treacă timpul. Apoi pe munte la Cruz de Ferro a fost atât de frig încât erai nevoit să mergi repede ca să te încălzești.

Azi, în schimb, a fost zi model de Camino. Am mâncat împreună, Diane a citit, eu nu știu exact ce am făcut, am cântat, am dat de mâncare la pisici pe drum, ne-am bucurat de vii și ne-am agățat ca niște maimuțe de cireși. Cele mai bune cireșe de la Jesus încoa. Cred că a fost prima dată când am mâncat cireșe negre. Cineva de la albergue a insinuat că am încălcat proprietăți, dar cum să nu te oprești pe marginea drumului când găsești o scară sub un cireș? Nu am folosit scara, mâinile ne-au fost suficiente. Ne-am umflat burțile și ne-am rostogolit pe Camino mai departe câțiva km jurând că nu ne mai oprim. Dar ne-am oprit la următorul cireș. Chiar și Daniel care este alergic la fructe s-a oprit și a mâncat câteva de poftă.

Peisajul de azi a fost ca desprins din revistele de călătorii. Dealuri cu vii, iepurași, pisici, sate vechi și curate, apoi munte. După Villafranca aveam de ales între greu și mai ușor. Am ales greul cu mândrie, dar cu inima un pic îndoită că voi reuși. Am urcat abrupt și cu respirația tăiată de efort și priveliște, am făcut poze ca un chinez. Am gâdilat norii pe burtă, am trecut pe lângă o pădure ușor înfricoșătoare, am regretat că am ales ruta asta, am depășit niște nori umflați de ploaie și împinși de vânt, ca apoi să mă bucur de imensitatea cerului și de orașul mărunt rămas în urmă.

Pe drum m-am gândit că, deși contraintuitiv, unii oameni găsesc un confort în disconfort. Au nevoie de efort pentru a găsi validare în viața lor. Poate că eu însămi îmi caut validarea alegând un drum mai greu. Nu știu cui să arăt pentru că nimănui nu-i pasă pe aici pe unde mergi tu. Chiar nu. Fiecare e concentrat pe picioarele lui. Abia aici înveți să accepți cu adevărat diferențele între oameni, să nu te intereseze în cel mai sănătos mod de cum este celălalt, să nu judeci, dar să intervii dacă e nevoie.

Azi cineva m-a întrebat dacă mi-am primit răspunsurile pe Camino. Consider că nu am întrebări foarte importante, iar cele superficiale oricum s-au evaporat. Mai cred că oamenii de aici vin cu urgență în a găsi răspunsuri, dar presiunea nu face decât să-i mențină într-o stare oarecare de orbire.

Nu am cum să nu mă gândesc la ce mi-a zis Jose acum o săptămână: Miha, fii atentă.

E totul despre atenție și deschidere. Cumva dacă reușești să depășești orizonturile cu care vii de acasă și te dedici drumului cu fidelitate, nu ai cum să nu accesezi semnificații noi sau progres pentru viața ta, oricare ar fi ea.

Este 10.30 seara în Spania și este încă lumină. Mă bag la somn, dimineață am auzit că ne așteaptă urcuș.

Trimit raze răcoroase de pe un Camino liniștit.

Leave a Reply