Ziua 24, Jurnal pe Camino

Târziu, foarte târziu am dat startul azi. Dar a fost plăcut. Cu Diane e mereu plăcut și reușește să mă surprindă. De pildă azi vorbeam despre cei care pornesc în fiecare zi la aceeași oră și concluzionam că oamenii sunt în căutarea unei rutine inclusiv pe Camino. Căutăm această rutină pentru că avem nevoie de un element familiar care să lege toate aceste zile diferite.

Revelația noastră este că ideea este să petrecem cât mai mult timp pe poteci și cât mai puțin în albergue. Așa s-au adunat ultimele zile cu sosiri târzii. Există totuși un neajuns. Ai nevoie să-ți speli rufele în timp util pentru a se usca. La munte a fost teroare pentru că rufele nu se uscau, așa că soarele are și el părțile lui bune.

Galicia este decor de basme. Pădurile sunt fermecătoare și vechimea lor mi-a adus aminte de jungla care îmbrățișează templele Angkor din Cambodgia. Cu excepția mirosului de vite, Galicia este superbă.

Cerul s-a curățat de nori și soarele este din nou puternic. A fost plăcut să revin la căldură după atâtea zile friguroase.

În acest moment sunt în San Mamede, 3.4 km înainte de Sarria unde valurile de pelerini se înmulțesc. Sunt un pic preocupată și uneori mă gândesc că aș cam sări peste partea asta. Poate că totuși nu va fi ca la Disnelyland de acum înaintea cum spunea azi un spaniol.

Dacă totul merge bine și sunt ok, joi ar trebui să fiu la Santiago. Nu știu cum simt alții, dar eu nu am încă emoții legate de sosire. Azi pe dealuri tot ce îmi doream era să mă opresc. Nu mai am dureri, nu mă simt obosită, pur și simplu mi s-a cam tăiat. Este totul foarte frumos, dar cred că resimt o oarecare oboseală interioară. Ca după o foarte lungă ședință de ceva. Să dau cu ochii de atâta lume, nu știu cât de pregătită sunt.

Diane a mers mai departe în Sarria pentru că azi e duminică și ea merge la slujbă orice ar fi. Într-o duminică s-a întors 6 km din drum pentru a merge la biserică. O admir.

Aici la albergue am întâlnit un student suedez la jurnalism care mi-a povestit că a venit pe Camino pentru a asculta povești despre oameni. Parcă mă vedeam pe mine. Cele mai impresionante două povești de până acum pentru el au fost: o femeie care până acum 3 luni era paralizată și doctorii nu o creditau cu recuperare, dar și-a revenit și acum face Camino, și o mamă cu un copil de 8 luni al cărei mesaj este că un copil nu este o barieră în viață, ci te poate însoți peste tot. Frederik, studentul suedez, a călătorit 5 luni în Australia și continuă aventura de pe Camino de Santiago cu Berlin și o călătorie în Franța.

Am o stranie senzație cum că ce a fost mai important pentru mine s-a întâmplat până aici. Mă întreb ce ar mai fi? Dar de câte ori mă întreb asta mai apare ceva. Cum s-a întâmplat zilele trecute într-o cafenea când aș fi vrut ceva, dar eram indecisă, iar Diane mi-a zis râzând că este evident că nu voi lua nimic pentru că de câte ori trebuie să aleg ceva și nu mă decid, prefer să rămân fără opțiuni, nu progresez în alegeri. Era o chestie simplă despre a cumpăra ceva, dar eu regăsesc abținerea de la decizii și în alte zone din viața mea. Nu cred că ceva rău sau bun, e doar o reacție tipică.

Cel mai important lucru la care m-am gândit azi a fost că trebuie să păstrăm o doză de imprevizibil în calea noastră schimbând în fiecare zi ceva. Poate ora de plecare, poate o mâncare, poate o conversație. Așa că de trei zile pot spune că având un program variat, zilele par și mai diferite.

De pe un Camino imprevizibil, trimit gânduri luminoase.

 

Leave a Reply