Ziua 25, Jurnal pe Camino

Ziua 25 a fost grea. Dar nu în mod fizic. Camino s-a aglomerat exact cum anticipasem și a fost invadat de autobuze cu elevi și studenți. Aglomerația nu este înspăimântătoare neapărat, dar zgomotul este teribil.

Peisajul însă a compensat foarte mult și începutul după Sarria a fost ca într-un poem de Edgar Allan Poe. Copacii pluteau într-o ceață aproape ermetică, iar pelerinii erau prezențe fantomatice pe alocuri silențioase, pe alocuri zgomotoase. Singura mișcare.

Cred că singurul moment în care am avut o simpatie pentru grupul gălăgios de studenți-elevi a fost când telefonul meu a sunat și ei au început să cânte pe melodia care provenea de la el. Avicii- The Nights. One day you’ll leave this world behind / So live a life you will remember. Cu siguranță nu am cum să uit călătoria mea pe Camino de Santiago de Compostela. Nu ai cum să uiți atâtea sute de km de poteci, camaraderie, tortilla, soare, ploaie, umbră și gânduri.

Apropos de tortilla, mi-e dor de mâncarea de acasă. Aici totul e pe bază de ouă și cartofi. Cu excepția zilelor când Alessio gătește în stil italian, în rest cartofi și ouă. Și deci Ramon are dreptate, de aici nu ai cum să te întorci mai slab. Asta chiar a fost una din așteptările mele pe Camino, dar rămâne nesatisfăcută.

Ramon, spaniolul de 70 și ceva de ani care a făcut Camino de 4 ori, mi-a trimis mesaje de încurajare și este impresionat de curajul meu. Dar eu nu cred că există curaj pe Camino. Există doar o integrare într-un val uman care visează să descopere noi tărâmuri interioare sufletești. Cu toții explorăm un drum exterior pentru a atinge un punct interior. Nu e interesant cum pentru a atinge un gând ai nevoie să dai din picioare și mâini pentru 30 km zilnic?

Azi m-au petrecut flashback-uri de la începutul călătoriei și este incredibil cât de mult timp a trecut. Cumva finalul este un disconfort total pentru mine și mă petrec tot felul de episoade de furie și nerăbdare. Atât de mult nerăbdătoare încât am trecut val-vârtej peste borna care arată că mai sunt 100 km. Toată lumea se oprește la poză, eu am dat din bețe visând la compactarea timpului sau a distanței.

Asta mă face să mă gândesc la zilele când descopeream timpul în Vietnam. Acolo am realizat că oamenii măsoară distanțele în timp (ore), nu în km. Prea puțin contează câți km sunt, mai mult contează câte ore vei irosi. Și cumva nu faci decât să înțelegi iar și iar că timpul este cea mai prețioasă resursă.

Aceste trei zile rămase până la Santiago sunt testul răbdării pentru mine.

De pe un Camino extrem de aglomerat de soare și oameni, trimit gânduri de libertate și liniște.

Leave a Reply