Ziua 26, Jurnal pe Camino

Mă uit la mâinile mele care lucesc de bronz. M-am bronzat cu model pe față și pe mâini, părul îmi stă vâlvoi și port doar două schimburi. Înainte să pornesc pe Camino, provocarea mea cea mai mare ținea de km. Dar am omis cu totul că acești km vor fi fără parfum, fără cosmetice, fără machiaj, fără o mulțime de lucruri pe care în mod obișnuit le iau cu mine în orice călătorie. Km reduși la simplitate și naturalețe. Mărturisesc că cel mai dor îmi e de parfum și de o fustă sau o rochie.

Scriu din San Xulian. Nu știu să spun cât am mers azi, dar știu o mulțime de alte lucruri.

Azi am pornit cătrănită pe Camino. După o noapte întreruptă de multiple sesiuni de sforăituri de origine asiatică, de dimineață am pornit ca din pușcă devreme. Să scap mai repede. Fără să realizez că primul sat va fi abia peste 8 km. Mi-era foame și mă împingeam prin ceață mai aproape de final. După 4 km m-am uitat în aplicația din telefon și am realizat că mai am de mers încă pe atât dacă vreau să îmi potolesc foamea. Camino s-a aglomerat și evident m-am aglomerat și eu în interior de nervi. Înțeleg de ce oamenii sunt mulți, dar logica nu mă ajută să depășesc disconfortul.

Cu părul umezit de ceață și sufletul plouat de aglomerație am mers 8 km. Apoi soarele a răsărit, cerul s-a înseninat, Diane a apărut și cafeaua și-a făcut efectul. După 2 minute Marc din Germania ni s-a alăturat și el. Cred că a trecut o săptămână fără să-l văd și m-am bucurat nespus de revedere. Și uite așa ne-am pornit toți 3, ei veseli și împăcați, eu încă un pic scandalizată de tot Disneyland-ul de pe potecă. Marc avea impresia că mergem cu toții la stadion, dar eu i-am explicat că mai degrabă suntem la Disneyland dată fiind media de vârstă. După o vreme ne-am întâlnit cu Slawomir din Polonia cu care m-am tot intersectat pe Camino, nu am vorbit excesiv de mult, dar e senzația aia când simți că un om e autentic și bun fără să fie nevoie de multă conversație. Și cum mergeam noi așa 4 pelerini și o bicicletă am avut revelația că azi s-au adunat în jurul meu prietenii mei favoriți de pe Camino. Evident lipsește Jose, dar procentul rămâne copleșitor de bun. Și m-am înseninat și eu bucurându-mă de oameni calzi și frumoși. Oamenii te scufundă, oamenii te ridică. Dar nu cred că e adevărat. Mai degrabă, tu singur te lupți cu toate poveștile. Km 0 e în mintea ta.

La următoarea oprire am oftat lung realizând că mi-am uitat prosopul pe uscătorul din albergue. Și aici Camino a decis să facă o minune pentru mine. Slawomir are două, din care unul cu etichetă, nou, pe care mi l-a oferit din prima. Ce a fost mai șocant este că prosopul pe care mi l-a dat este absolut identic celui pe care l-am uitat la albergue. M-am minunat și bucurat, dar în același timp am realizat încă o dată cât de greu îmi este să primesc ceva.

De azi am un prosop nou și curat ca o încurajare pentru finalul în care mă simt prăfuită și obosită. Acest prosop a avut darul de a mai șterge un pic din încărcătura ultimelor zile. Nu e vorba de prosop evident, de obiectul fizic. Este vorba de bucuria coincidenței.

I-am povestit lui Marc că în Santiago trebuie să cumpăr Don Quijote și a zâmbit. Am vorbit despre tot acest drum ca o întoarcere la inocență. Oamenii au nevoie să-și ofere singuri vindecare și iertare pentru a se întoarce la o stare de inocență, de perspectivă nouă și început ușor. Aș vrea să menționez că pentru mine acest Camino a fost mai degrabă un drum de observare și conștientizare, de acceptare și deschidere. Mantra mea în fiecare zi vine de la Jose: Pay attention, Miha. Și nu-mi iese mereu, dar când se întâmplă este o adevărată recompensă.

Ce-ar mai fi?… Păi aici la albergue m-am trezit cu cineva că-mi spune ”Și să știi că poți vorbi în română cu mine.” Ceea ce a fost o adevărată eliberare pentru că mă chinui mereu și am ajuns să gândesc în alte limbi. În capul meu e un fel de esperanto în care engleza, franceza și spaniola se mixează dureros. Radu se află în Spania de 17 ani și pentru moment lucrează aici la albergue împreună cu soția lui spaniolă foarte, foarte amabilă și caldă. Radu e timid și preferă să păstreze distanța, dar uite că am avut noroc să-mi spună că e român. E al doilea român pe care îl întâlnesc într-un albergue și care are aceeași atitudine rezervată în a spune că e român.

Închei rememorând că acum câteva zile Alessio și-a amintit când ne-am cunoscut prima dată. Eram la masă după prima zi în Pirinei și spuneam că nu cred că voi reuși să parcurg tot Camino. Neîntâlnindu-mă pentru multă vreme era convins că am părăsit Camino. Și acum uite-mă aici. Două zile înainte de Santiago, scriind pe Purple Rain al lui Prince despre un drum în care mai nimeni nu a crezut că pot să-l fac. Și nu asta ar fi buba. Mai presus de alții, a venit vremea să spun că eu am fost prima care nu a crezut. Și până nu mă văd aterizată înapoi pe Otopeni la 3 dimineața nu voi crede că se va fi întâmplat.

De pe un Camino surprinzător, trimit un mare zâmbet recunoscător și încrezător în oameni.

Leave a Reply