Ziua 27, Jurnal pe Camino

Nu știu cum, dar azi a fost cea mai proastă și cea mai bună zi de pe Camino pentru mine.

Sunt în Salceda după 37 km de camaraderie, mulțumiri, revelații, furii, indignare, autosabotare și mult zâmbet în final. Concret nu s-a întâmplat nimic important, dar în capul meu s-au derulat niște stări și gânduri foarte rapid. O fi emoția de dinaintea sosirii?

Da. Mâine ajung la Santiago și sunt încă încurcată în ceea ce mă privește. Cum zice David, e aproape suprarealist că mâine sosim. Am fost atât de nerăbdătoare tot drumul, iar acum îmi vine greu să accept că peste 28 de km se va fi încheiat ceva ce nu credeam că va începe sau va continua.

Prin puterea coincidențelor în care am prins destul de multă încredere, voi continua de la Santiago să merg la Finisterre unde cândva se presupunea că e capătul pământului. Azi pe drum am cunoscut o doamnă din Noua Zeelandă și gluma pe Camino care circulă împreună cu pelerinii este că a venit de la capătul pământului la celălalt capăt al pământului.

Azi a fost cea mai lungă zi din toate zilele. Am umblat cu Diane și Marc, apoi am rămas doar cu Diane ultimii 10 km care au făcut diferența în gândurile mele. Această penultimă zi înainte de Santiago a fost o spovedanie întâmplată pe poteci și acoperită de intimitatea copacilor care se îmbrățișau deasupra noastră. Confesiunile i-au aparținut ei și, deși ea îmi acordă multă influență, eu cred că liniștea pe care a căpătat-o în final a venit din simpla deschidere pe care a avut-o în a povesti. Încă mai îmi aduc aminte cât de mult am blocat-o încă de la început în mintea mea. O franțuzoaică modernă și superficială de 18 ani nu are ce să-mi inspire. Acum la final spun cu mâna pe inimă că este persoana de la care eu am învățat cel mai mult și  prin care am avut cele mai importante revelații.

Partea proastă a zilei pe Camino nici nu contează. Au fost mărunțișuri. Dar partea frumoasă a fost când, singure rămase după ora 16.00/17.00 pe Camino, eliberate de Disneyland, dar împovărate fizic de niște cumpărături, între noi s-a așternut o liniște complice. Rozariul lui Diane este foarte vechi, uzat și adună în el probabil timp divin. Mi-a arătat că i s-a rupt cruciulița, dar nu contează. În timp ce ea purta o conversație șoptită către cer, eu mă gândeam la toți oamenii de pe drum care m-au intersectat într-un fel sau altul. Rozariul meu imaginar este lung de aproape 800 km.

Este târziu și nu am puterea să procesez încă ziua asta care mi-a ocupat mai toate orele. Merg să mă spăl pe dinți sperând că nu voi mai avea același coșmar de azi-dimineață când eram disperată că cineva mi-a furat cartela și nu mai pot urca scări la nesfărșit. David mi-a zis că mă mișc mult în timpul somnului și probabil mimez mersul. Cum să nu mimezi mersul în somn după atâtea sute de km?…

Din cameră se aud sforăituri și sunt un pic reticentă. Mai scriu un pic despre ce am fabulat azi. Prin pădure îi spuneam lui Diane să-și imagineze o altă lume în care alegi să faci Camino, dar totul să vină cu un mare risc. Să fii nevoit să mergi până îți rezolvi toate gândurile aiurea, până repari tot. Evident că unii dintre noi am face acest Camino la nesfărșit.

Și poate că nu am fabulat complet, pentru că pe Camino nu vii să rezolvi nimic, aici doar zgârii un pic o suprafață destul de îmbâcsită de rutină, civilizație, aparențe, superficialitate, uitare. Habar nu am.

Sau poate fabulez de la atâta oboseală.

De pe un Camino suprarealist, trimit un strop de imaginație, un pic de ce-ar fi și un fel de semn de întrebare. Așa ca înainte de un final intermediar.

Leave a Reply