Ziua 29, Jurnal pe Camino spre Finisterre

Mi-a rămas de ieri în minte un vers din The Scientist de la Coldplay Let’s go back to the start. Azi a fost un alt început. Mai toată lumea se oprește la Santiago. Pentru că nu știu cum am făcut calculele pe zile, m-am trezit că mai am fix timpul necesar pentru a ajunge la Finisterre. Un pic pe fugă pentru că luni noapte mă întorc acasă.

Am pornit un pic mai târziu de dimineață pentru că ne aștepta o zi scurtă și cumva ne-am premiat cu o trezire pe lumină. Pentru mine senzația a fost ca după un revelion. Artificii și bucurie, iar pe 1 ianuarie liniște deplină. Astfel încât azi a fost balsam după multe zile de haos, de oameni și agitație.

Nu știu dacă am văzut 8 oameni toată ziua prin pădurile de eucalipt sau pe dealurile abrupte dintre Santiago și Negreira unde mă aflu acum. A părut pustiu.

Dar nu toată lumea este de această părere. Aproape de Negreira am întâlnit-o pe Susane, mama este americancă, tatăl italian, ea locuiește în Indonezia. Din meniul de trasee Camino, ea a ales să plece din Sevilla. Au fost zile întregi de singurătate, iar azi a fost ziua când a întâlnit cei mai mulți oameni.

Pentru că azi-dimineață ne-am despărțit de familia de pe Camino, Alessio, Amelia, David, am rămas cu Diane și pe parcurs l-am recuperat și pe Marc.

La jumătatea zilei ne-am proptit pe un pod istoric pustiu și pitit în intimitatea unei piațete rurale. Cu un sandviș într-o mână și cu gândul în urmă, am realizat că a trecut o lună în care pentru orice deplasare am folosit picioarele. Practic toată viața mea cumva a încetinit ca eu să pot cuprinde mai multe cu privirea sau cu mintea. Sau așa mi se pare mie. Le spuneam celorlalți că am citit undeva că indienii americani aveau o teamă în a folosi trenul pentru că erau convinși că trenul va fi prea rapid, iar sufletul lor va rămâne în urmă. Înapoi în tiribomba civilizației este foarte posibil să ne piedem ritmul căpătat pe Camino. Care nu e nici bun, nici rău. Este doar un ritm al unei minți limpezite.

Diane era cumva indignată de toți oamenii pe care îi aude când spun că nu vor să se întoarcă prea curând acasă, care au teamă de a confrunta ce-i așteaptă. Nu am cum să nu fiu de acord cu ea. Camino nu e un refugiu. Camino e o experiență de deschidere și încercare, dar nu o fugă și o teamă de oameni sau probleme. Confirm această informație prin toate poveștile celorlalți pe care i-am ascultat cu toată atenția și curiozitatea. La final toți privesc întoarcerea acasă cu o mare teamă.

Personal, eu am venit cu o mare teamă de Camino și mă întorc cu o mare bucurie acasă.

Aș vrea să mai trag de timp un pic pentru că atmosfera aici este complet schimbată față de ceea ce știam eu până acum. Sunt înconjurată de figuri complet noi și pe alocuri bizare. În afară de mine și Diane, toți cei din albergue vin de pe Camino portughez despre care am auzit că este extrem de frumos și destul de puțin umblat. Probabil că având experiența de pe Camino Frances pe care eu l-am parcurs, aș alege din prima un alt itinerariu mai puțin tranzitat și poluat.

Cam atât. A fost o zi de recuperare și multă liniște de care aveam nevoie să diger sosirea în Santiago de Compostela.

Cu gândul la oceanul care ne așteaptă pe cei care au mai rămas pe aici, nu am cum să nu cred că după un drum îngust și lung, o întindere de apă infinită este cea mai plină de sens încheiere. Un ocean de posibilități care așteaptă să fie explorate.

Leave a Reply