Ziua 30, Jurnal pe Camino spre Finisterre

Penultima mea zi pe Camino a fost foarte ciudată pentru că aseară a fost ciudat.

Dormeam pe după-amiază când am auzit ca prin vis pe cineva vorbind că a avut febră galbenă. M-am ridicat și m-am frecat la ochi. Apoi a urmat ceva despre Haiti și am încercat să înțeleg de ce un om în tricou galben captează atenția celorlalți pelerini.

Diane mi-a explicat că acest bărbat este misionar și avea nevoie de un pat la albergue. Copil fiind, Diane a încercat să fie de ajutor și s-a oferit să cedeze patul ei, iar ea să doarmă într-un cort afară. Bineînțeles că Marc nu a fost de acord cu asta și a preluat sacrificiul la modul practic.

Totul era deja întâmplat când eu m-am trezit cu febra galbenă și Haiti, sărăcie și autostop. Cam ăsta era discursul. Toți erau magnetizați de acest simbol al sacrificiului și al milosteniei.

Eu nu. Ceva era putred în toată povestea și s-a putrezit și mai mult pe măsură ce seara devenea noapte.

În mod normal evit să scriu despre genul acesta de povești din mai multe motive. Primul este că până acum am întâlnit doar două povești un pic stranii, deci nu e mult de explorat pe subiectul acesta. Apoi pentru că nu văd ce ar ieși bun din asta. Dar Diane ne chestionează moralitatea și i-am explicat că nu mi-e teamă să-mi asum opinia.

Înapoi la misionarul nostru ungur. Pentru un misionar, profilul a fost extrem de atipic. A vorbit mult despre persoana sa, nu a ridicat nicio întrebare sau interes față de ceilalți pelerini, ne-a arătat o bășică dezgustătoare galbenă aflată în talpă și nu a avut nimic împotrivă ca Marc să doarmă pe o saltea așezată pe jos pentru ca el să doarmă confortabil în pat.

Evident că nu mi-a picat bine toată povestea. De dimineață am greșit drumul și la întoarcere l-am întâlnit pe misionarul ungur pregătit să facă autostopul. Nu comentez cum cineva alege să facă acest drum. Oricum ar fi între timp deja pentru mine, Diane și Marc, omul se transformase într-o persoană preferabil de evitat. Nu mai spun că dimineață la 5 a avut grijă să fâșâie brutal fiecare pungă din rucsacul său. Aș putea să jur că fiecare lucru se afla separat într-o pungă.

Sar repede peste toată ziua ca să ajung după-amiază. Diane a fost irascibilă spre sosire și își pierduse răbdarea. După o zi lungă de urcat pieptiș la început, în Oliveroa unde ne-am propus să rămânem umblam deja ca prin vis. Am mers la albergue municipal pentru că este mai accesibil ca preț, Diane mai iute a făcut cale întoarsă făcându-ne semn să plecăm. Nu puteam să cred că albergue arată atât de rău. Am mai stat prin municipale și au fost foarte decente și curate. Plus că nici nu apucase să intre.

De fapt motivul pentru care a fugit de acolo a fost pentru că l-a văzut pe misionar acolo.

În unanimitate copleșitoare, Germania, Franța și România au decis să mai meargă încă 4 km până în următorul sat. Așa am mers azi aproape 40 km.

Diane a compus pe muzica lui Joe Dassin un cântecel despre misionar, iar eu am dat un titlu de film ”Fugind de misionar”.

Care cred eu că e lecția acestei povești?

Nu găsesc greșit în a evita o persoană dacă nu se armonizează felului tău de a fi. Nu comentez misiunea sau personalitatea, dar găsesc dezagreabil să pierd timpul cu un monolog arid despre ce mănâncă cineva sau câte bășici are în talpă. Mai cred că oamenii ar trebui să privească timpul ca pe o resursă prețioasă și nu ca pe ceva gratuit pe care îl poți pune la dispoziția cuiva pe care nu-l apreciezi. Deci, înainte de fi politicoși într-un mod excesiv cu cineva, eu cred că cea mai frumoasă politețe este când ești onest și alegi ceva care îți face bine, nu rău.

Acest subiect m-a bântuit azi și în alte conversații. De pildă, am cunoscut o fată din Taiwan care studiază master arte dramatice în Canada, British Columbia. Pentru că fac foarte multe poze, i-am explicat că în adâncul sufletului eu sunt foarte asiatică. Asta și pentru că sunt fascinată de țările asiatice. A fost doar introducerea pentru ca ea să se simtă în siguranță și să-mi spună cât de greu i-a fost pe Camino, de câte ori s-a simțit străină sau neînțeleasă de prietenii ei portughezi. Mi-a vorbit mult despre diferențele culturale, dar și despre cât de liberă se simte acum când merge singură.

Ceea ce vreau să spun, decât în compania greșită, mai bine singur. Mai cred că nu ai cum să nu-ți găsești prieteni dacă ești deschis. Am stabilit că ne vom vedea cu siguranță dacă iau în calcul o călătorie în Canada sau în Taiwan.

Mai cred că dacă vrei cu adevărat să fii singur găsești clar o modalitate de a comunica asta. Mi-o amintesc pe Ana din Spania care mi-a zâmbit cu fiecare întâlnire, dar mi-a explicat că are nevoie să facă acest Camino singură. Și mai îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat acum o oră în camera cu paturi când am fost sâsâită că vorbesc la telefon de o doamnă din Germania. Telefonul meu stătea în calea scrisului în jurnalul ei. Marc s-a scandalizat de conaționala lui, iar eu doar am constat că femeia clar are tulburări interioare. Diane s-a împiedicat pe scară și a fost sâsâită de scriitoarea noastră. Ne-am făcut un plan ca la noaptea să sforăim și dimineață să fâșâim pungi.

Evident e o glumă. Pare să fie o zi despre oameni ciudați sau despre oameni malițioși.

Pentru mine a fost o zi despre aprecierea propriului timp sau despre cum să nu iei personal problemele celorlalți.

De pe un Camino aflat la final, vreau să cred că avem dreptul să alegem în compania cui ne petrecem timpul și spațiul. Și dreptul de a fi politicoși cu propria persoană astfel încât această politețe să respire față de ceilalți într-un mod pozitiv.

Leave a Reply