Ziua 31, Jurnal pe Camino – Finisterre

A fost ultima zi pe Camino și pentru prima dată nu am scris despre ziua mea.

Mă aflu înapoi în Santiago de Compostela cu câteva ore înainte de a zbura înapoi acasă. Am fost la slujbă și acum scriu din cafeneaua Cervantes pentru că m-a atras numele. Deși e zona catedralei, este destul de pustie, perfectă pentru acest moment.

În stânga spre fereastră am cartea tizului meu, Miguel de Cervantes – Don Quijote de la Mancha. Pe drum am primit multe observații cum că este dificil de citit în spaniola acelor vremuri. M-am intimidat un pic și apoi mi-am adus aminte cum am ajuns pe Camino: având doar o mare dorință de a parcurge acest drum. Nu aveam o pregătire, nu aveam condiție fizică și nu aveam prea mult curaj. Doar o mare dorință. Așa că această carte reprezintă următoarea mea aventură și sper să fac o regulă din a încerca drumuri noi, metaforic vorbind sau nu.

Cum a fost ultima zi pe Camino?

Am nevoie de mai multe cuvinte. Astfel încât încep agățându-mă de firul timpului.

Am pornit de dimineață cu Marc. Diane dormea profund și nu am trezit-o. Are energie și mereu ne ajunge. Cam cum i se întâmplă și la facultate. Pornește mai greu, dar ajunge printre primii.

Eu nu fac parte din această categorie. Am nevoie de timp și efort constant.

Pentru că erau ultimii 30 și ceva de km, pe drum m-am distanțat de Marc având nevoie să termin singură ceva ce am început singură. De ce oare această nevoie ciclică?

M-au trecut un pic fiorii realizând că e chiar ultima zi de mers. Apoi mi-a fost lehamite. I-am lăsat un mesaj scris în nisipul de pe Camino lui Diane și la foarte puțin după acel mesaj, căprioara de Diane m-a prins din urmă. După un pic Diane mi-a zis doar atât: Apă. Dar eu eram destul de gânditoare și i-am zis că trebuie să aibă răbdare, dacă vrea apă, mai avem până în sat. Nu, Mariela! Privește oceanul. Am rămas perplexă pentru că pentru prima dată vedeam oceanul. Dar nu orice ocean. Era un ocean care cobora din cer pentru că nu ai fi putut distinge care e limita dintre cer și apă. Totul într-o singură culoare. Și dacă la Santiago am avut nevoie să fiu în catedrală la slujbă pentru a conștientiza și simți că am ajuns, aici am simțit că am ajuns înainte cu mult față de Finisterre care era destinația finală.

Pentru mine punctul final a fost acolo sus. Ceilalți 16 km au fost bonus până la Capul Finnisterre.

Pornisem pe nori, dar la prima vedere a oceanului eram în soare.

Când am coborât în primul sat de lângă apă, am auzit clopote și așa am aflat de la Diane că ele pot fi acordate. Și este ceva extrem de dificil… Diane mi-a spus că noi tocmai am auzit un Ave Maria de Lourdes. O cred pe cuvânt. Diane știe să cânte la 4 instrumente, violoncelul este preferatul ei și are o voce de înger. Care e legătura între violencel și faptul că studiază Dreptul, zău că nu știu. Dar o admir mult pentru că are o viață plină cu activități, prieteni, merge la concerte, este voluntar în organizații de cercetași, merge la slujbă duminică de duminică, are două surori mai mari și părinți intelectuali. Deși locuiște într-un cartier foarte elegant al Parisului, Diane visează să aibă o casă la țară. Poate chiar în sudul Franței de unde sunt bunicii ei. Nu pot să nu admir modestia și modul ei deschis față de oameni. Îmi lipsește. Diane se întoarce pe 15 iunie acasă unde nu o așteaptă nimeni. Toată lumea e în vacanță. Pentru că are prea multe zile, Diane continuă să meargă pe jos la Muxia și apoi se întoarce pe jos la Santiago de Compostela.

Eu ieri am început să fiu posedată de ideea de a mă întoarce cât mai repede. Așa că vorbind cu Cristoph din Finlanda și un băiat din Norvegia care venea de pe Camino del Norte, m-am gândit să termin repede cu Finnistere și în aceeași zi să mă urc în autobuz spre Santiago. În plus, Jose era aici și îmi sugerase să vin mai devreme pentru a ne lua rămas bun. El a plecat dis de dimineață spre Madrid de una ia avionul înapoi în Brazilia.

Și cu toate aceste idei în cap am început să zbor pe Camino. I-am lăsat pe Diane și pe Marc în urmă și am luat-o la goană. Am mers până nu am mai avut pământ sub picioare. Până la capătul pământului. Până pământul s-a terminat, până camino s-a terminat, până oceanul a început.

Paranteză. Urcând spre Far, am realizat că nu am nimic pentru a-mi da foc la șosete cum plănuisem. Un cuplu din Germania s-a oprit să mă întrebe de sănătate și mi-au dat ei o cutie. Încă o dată, Camino a avut grijă de mine. Am ajuns sus la far, pe întinderea albastră mi s-a deșirat întregul rozariu de oameni întâlniți pe Camino și apoi am căutat un loc să dau foc. Un ditamai semnul mă aștepta pentru a mă anunța că este interzis focul. Așa că în acest moment încă mai am cu mine cele două perechi de șosete megauzate și pătate împreună cu adidașii cu găuri. Din motive de protecția mediului, nu voi arunca nimic pe Camino. Voi fac un foc la mine acasă în curte. Iar cu adidașii …nu știu. Voi pune pământ în ei și semințele de flori pe care le-am primit pe Camino de la o australiancă.

Revenind la far… Am plâns de fericire și ușurare, mi-am amintit toate dățile când am plâns de căldură, de efort, de bucurie. Am plâns pentru toate zilele mele de mers, pentru toate trezirile mele matinale, pentru toate conversațiile, pentru toate glumele și zâmbetele schimbate pe Camino, pentru toate dealurile abrupte, pentru ceață, pentru soare, pentru ploaie, pentru muzică, pentru poeziile recitate de Diane când îi spuneam că aș citi niște poezie, pentru solittudine, pentru caramaderie, pentru rucsacul meu de cele mai multe ori ușor, rareori greu, pentru trezirea simțurilor mele și pentru că am avut șansa la acest drum incredibil care este călătoria vieții mele.

Mi-am încheiat socotelile cu oceanul și m-am premiat cu o prăjitură. Marc mi s-a alăturat și a fost perfect pentru că avusesem fix timpul necesar pentru a fi personală în acest moment. Am uitat să spun ceva important. Eu am ajuns ieri, duminică la far. Acolo era Disneyland de turiști. Dar pentru prima dată am reușit să fac abstracție de tot zumzetul. În cafenea o doctoriță spaniolă m-a luat la întrebări și impresionată de cât am mers m-a pupat și m-a strâns în brațe. Eram atât de rușinată pentru că fiți sigur că nu miroseam deloc a ghiocei. M-am scuzat. M-a mai stâns încă o dată în brațe și a făcut o poză cu mine.

Am terminat episodul cu farul și am coborât în sat pentru a-mi lua rămas bun de la Diane. Marc a decis să se întoarcă și el în Santiago. A fost cea mai frumoasă despărțire. Am mâncat de prânz, ne-am luat la revedere ca și cum urma să ne vedem și în ziua următoare și totul a fost ușor-ușor.

Dumnezeu să binecuvânteze autobuzul. Doamne, ce frumos a fost să merg cu autobuzul. Picioarele mă junghiau pentru a-mi aminti de viciul nerăbdării și al impulsivității nepotolite. Dar ce bine era să zac pe un scaun cu ochii lipiți de oceanul care se desfășura pe lângă șosea.

Am ajuns pe seară în Santiago de Compostela. Ploua cu găleata. Dar pentru prima dată nu aveam niciun stres. Mi-am pus pelerina cumpărată de la Borșa, nordul României și am pornit spre Seminario Menor. Acest albergue este splendid pentru se află într-o clădire istorică imensă cu vedere de pe un deal spre catedrală și restul orașului cu acoperișuri cărămizii.

Ce s-a întâmplat cu Jose?

Ceva foarte interesant. Dacă până acum Camino a aranjat să recuperez ce am pierdut sau să primesc în plus, de data asta am ieșit aparent pe minus. Am ajuns foarte târziu, Jose a terminat foarte târziu o cină. Când a ajuns el la Seminario Menor pentru a ne lua la revedere eu dormeam deja adânc. Era cred trecut de miezul nopții. La 4 de dimineață el a plecat cu trenul din Santiago și deci…fără adio. Gluma mea a fost că sunt nevoită acum să vizitez Brazilia pentru a recupera. Sincer, nu cred că voi ajunge în viața asta în Brazilia, dar ce e mai important e că o bucățică din Brazilia și-a făcut deja efectul pentru mine. Asta pentru că în toate momentele mele de smiorcăială, efort sau durere, Jose a fost raza mea de soare de pe Camino. Fuerza, Mariela! Și cu Diane am ajuns la concluzia că Mariela este o chestie care se află în fiecare dintre noi. Mariela este slăbiciunea noastră care are nevoie de încurajare. Așa că de câte ori urcam vreun deal sau eram obosite, strigam în cor curaj, Mariela! Și eu, și Diane, și orcine care citește, are în adâncul său o Mariela. Mariela trebuie încurajată pozitiv, nu sugrumată.

Sunt foarte multe lucruri rămase nescrise, dar simt că trebuie să închei. Așa cum acest Camino trebuia să se încheie și el la un moment dat. Nu simt tristețe sau vreo părere de rău. Este experiența vieții și am bucuria de a încheia. Să închei cu bucurie o etapă nu este ceva rău. Este finalul cel mai bun pe care îl puteam avea. Și vă doresc și vouă să aveți parte de finaluri cu bucurie.

Moni mă întreba adineauri care va fi primul lucru pe care îl fac când ajung acasă…Nu știu dacă am multe opțiuni la 3 dimineața, dar cred că va fi pentru prima dată când voi fi așteptată la aeroport, eu de regulă fiind cea care așteaptă.

2 Replies to “Ziua 31, Jurnal pe Camino – Finisterre”

  1. Foarte frumoasa incheierea. Felicitari pentru Camino! Te admir pentru vointa ta de a implini dorintele. Mult noroc in continuare si astept noi povesti despre calatorii.

  2. Mulțumesc mult, Corina! Am luat o oarecare pauză după Camino. Cred că va mai dura un timp până mi se vor mai așeza gândurile. Realizezi că o călătorie înseamnă mult atunci când observi că nu se termină cu întoarcerea acasă. E rândul meu să-ți urmăresc jurnalul de călătorii și să mă las inspirată.

Leave a Reply