După Camino

Un drum seamănă cu o poveste. Ai nevoie de un început, de o desfășurare, de o încheiere. Apoi am descoperit-o pe Elif Șafak, scriitoare turcă, și am rămas pe gânduri când am aflat că ea nu pune niciodată cuvântul Final pe ultima pagină a cărților sale pentru că nu consideră că se termină.

Cam același sentiment mă petrece și pe mine când vine vorba de încheierea de pe Camino. De fapt, ca în orice altă etapă de viață, prefer să cred într-o transformare și o continuare pe termen lung în locul unui final delimitat și abrupt.

Sunt multe confesiuni despre ce se întâmplă pe Camino, dar puține despre ce se întâmplă după Camino.

Din punct de vedere fizic, am mers ca pinguinul pentru multă vreme. Dimineața, chiar și acum cobor mai greu scări. În prima săptămână adormeam în România, dar mă trezeam pe Camino. Mă trezeam devreme având convingerea că mai am de mers. Să spunem că avionul a fost mai rapid decât spiritul meu care a crezut că mai are de mers. Am dormit destul de mult și dacă eram trezită vorbeam în engleză nefiindu-mi foarte clar unde mă aflu. Cu toate acestea a fost o bucurie să-mi revăd familia și prietenii. Nu știam exact ce să le povestesc, am fost dezlânată și cred eu ușor incoerentă, dar și când mă porneam, ce greu mă mai opream.

Până acum am fost primită cu bucurie, uimire, surpriză și o singură dată am fost provocată să justific mai practic această călătorie. Cea din urmă situație a fost de test pentru mine și sunt recunoscătoare. În primele două minute mărturisesc că începusem să mă agit, să-mi pierd nerăbdarea pentru că nu mă simțeam înțeleasă. Apoi un val de acceptare m-a făcut să realizez că nu am de ce și cum să controlez ce gândesc ceilalți, filtrul lor de interpretare, valorile, prioritățile, ritmul, ce îi face satisface pe alții. M-am predat și mi-am recâștigat încrederea în deciziile mele și în modul meu de a înțelege viața. Nu cred că există o variantă corectă, cred doar în varianta care te face pe tine fericit.

Camino este o călătorie de o densitate pe care nu cred că voi reuși prea curând să o acopăr de cercetat. Asta e și frumusețea, când te aștepți mai puțin sunt zile când realizezi că acum faci lucrurile un pic diferit datorită unui deal urcat pe caniculă, datorită generozității unui spaniol, grație veseliei unei franțuzoaice, pentru că un brazilian te-a făcut atentă să ai mai multă răbdare, un finlandez ți-a mărturisit cum s-a epuizat muncind și încă o face sau că ai reușit să mergi dimineața pe întuneric, la 4 grade, la 40 grade, pe plat sau urcând. Nicio picătură de sudoare, nicio lacrimă de efort, nicio frunte încrunțită de durere, nicio oră de nesomn din cauza sforăiturilor străine, niciun prosop uitat pe drum. Nimic nu s-a irosit. Toate au fost biletul meu de a descoperi natura, oamenii și pe mine însămi.

CE ARE NATURA AȘA SPECIAL?

Liniștea oferită de natură este cel mai rapid tren către conștientizări și revelații. Pe câmpuri, prin munți, păduri sau lângă o apă, te bucuri să înțelegi că cele mai frumoase sunete au energia vecină decibelilor sub tăcere. Nu aveam o relație deficitară cu natura, dar mărturisesc că înainte de a începe Camino, am experimentat frica și teama de necunoscut pe un drum de multe zile. După Camino, ploaia sau un urcat pe munte, ori combinația din cele două nu mă mai stresează negativ. Înainte eram obsedată să nu-mi murdăresc hainele, acum mă așez cu grație direct pe pământ. Întunericul dimineților extrem de matinale m-a vindecat de teama de necunoscut și lipsă de control. Iar șoarecii care mi-au traversat calea de atâtea ori nu au făcut decât să mai îmi potolească fobia de specia asta.

Ceea ce vreau să spun este că pe un astfel de drum nu faci decât să te apropii de tine pentru că noi facem parte din natură și natura face parte din noi. Natura este ipotenuza care unește un om de o dimensiune superioară ca dezvoltare.

În tihna potecilor de câmpie sau în efortul unui urcuș nu faci decât să-ți oglindești personalitea: ambiția sau delăsarea, lenea sau motivația, sensul sau dezorientarea, graba sau acceptarea, îndârjirea sau bucuria. Și când ți-e mai greu exact atunci este clar că ai de urcat o treaptă mai aproape de curaj, mai aproape de tăria de a face lucruri, mai aproape de determinare.

OAMENII

Tot ce faci tu zi de zi  acasă sau la birou, surpriză! vei reproduce la scară mică pe Camino. Camino este ca un laborator de observație accesibilă. În plus față de observarea propriului comportament, ai ocazia de a descoperi oameni din toate colțurile lumii care se confruntă cu aceleași aspirații, dorințe, probleme, dileme, bucurii sau tristeți. Pe Camino am învățat să accept ușor că oamenii vin și pleacă, că cei mai zgomotoși sunt de fapt cei mai vulnerabili, că cei care bravează sunt cei mai speriați, că cei care se epuizează fizic sunt foarte îndurerați emoțional. Cei mai în vârstă sunt cei mai generoși și înțeleg că un simplu gest de a da mai departe devine un lanț de fapte bune.

După Camino, prieteniile mele au devenit mai flexibile. Fiecare om are ritmul lui și trebuie respectat. Să te armonizezi cu cineva este minunat, dar să forțezi armonizarea e ceva total pervers. A fost interesant să o ascult pe Maria din Argentina mărturisind cum la cei 60 de ani ai ei simte că prieteniile de o viață s-au transformat și nu o mai leagă aceleași preocupări. Este foarte posibil să păstrezi o prietenie de dragul unui trecut comun și atât. Nu știu dacă e ceva autentic într-o astfel de prietenie sau orice altceva păstrat de dragul nostalgiei.

În ceea ce mă privește, mi-a fost simplu să mă apropii de oameni prin intermediul curiozității pe care mereu am avut-o față de ceilalți. Cu cât aveam ocazia să pun mai multe întrebări, cu atât mai mult aveam acces la vieți de pe alte continente sau vârste diferite. Vorbim foarte multe despre darurile de pe Camino, dar contează enorm ”bagajul” cu care pleci pe acest drum. Poți veni cu un rucsac plin de curiozități și deschidere care să-ți facă drumul mai ușor sau poți veni golit de sens și împovărat de doliu, dar să te întorci cu răspunsuri sau un pic mai ușor în durere.

CEL MAI BUN MOTIV PENTRU A PLECA PE CAMINO

Cel mai bun motiv pentru a face Camino este să nu ai niciun motiv. Există oameni care vin pentru vindecare, pentru libertate, pentru prietenie, pentru natură, pentru a alunga stresul. Dacă nu ai niciun motiv pentru Camino este șansa ta să trăiești toate aceste povești pe care oamenii vin să le experimenteze. Ei poate vor trăi pe o singură cheie de descifrare acest drum, tu vei deschide mai multe uși și în final vei privi la viață ca la un diamant cu mai multe tăieturi frumoase sau imperfecte, ascuțite sau plate.

CE FACI DUPĂ CAMINO

Pe scurt cred că devii un pic mai disponibil vieții și experiențelor. Cei aproape 900 km parcurși devin un credit fără limită pentru ceea ce urmează. Cred că trebuie să permitem experiențelor pozitive sau care ne-au dezvoltat să se transforme într-un moment de dimensiunea unui cer.  Și cine a zis că pe un cer nu încap mai multe straturi și deci adâncimi?…

Nu zic că va fi totul perfect și confortabil. Dar nu am cum să nu mă gândesc la ce îmi spunea Moni zilele trecute despre singurul lucru pe care îl poți controla: reacția ta la ce se întâmplă.

Uite așa închei eu aceste articol pe Paolo Nutini – Iron Sky, aceeași melodie pe care îmi trăgeam sufletul după urcușul la Foncebadon, a doua zi urmând să merg la temperaturi joase pe cele mai înalte culmi ale drumului…

You are not machines, you are not cattle, you are men!
You, the people, have the power to make this life free and beautiful
To make this life a wonderful adventure

2 Replies to “După Camino”

  1. Excelent! Încă o dată, după experiența împărtășită de fiica mea, care e la al doilea “camino” în această vară, mi se adâncește ideea că trebuie să-l fac anul viitor, să nu aștept până la pensionare, cum gândisem inițial. Felicitări!

  2. Am toată admirația pentru fiica dumneavoastră și pentru atitudinea pe care o aveți față de Camino. Este un drum magic de mare încărcătură. Din experiența mea și poveștile celorlalți sunt absolut convinsă că veți simți exact momentul când trebuie să vă porniți la drum. Am cunoscut pe Camino o doamnă din Spania care visa de mică să facă drumul. Trecuseră cred 40 ani de la dorință până la drum. Apoi altcineva vizitase Santiago de Compostela și după 10 ani s-a întors pentru a parcurge drumul. Sunt o fire practică, dar este ceva real în chemarea drumului. 🙂 Eu m-am mobilizat într-o lună. Nu există un timp corect sau o recomandare. Ascultați-vă intuiția care este cea mai bună prietenă.

Leave a Reply