”De pierdut nu am pierdut nimic. De câștigat…am câștigat o altă viață.” [INTERVIU cu Andra despre experiența pe CAMINO]

Înainte de a începe Camino am căutat cu mare determinare să citesc impresii ale unor români care au parcurs Camino. Dar am primit ceva mai mult de atât. Am descoperit pe cineva care posta impresii direct de pe Camino.  Așa s-a născut prietenia dintre mine și Andra Crăciun plecată pe Camino în timp ce eu îmi făceam bagajele de curaj, pentru că acesta a fost cel mai critic bagaj pentru mine. Pe Andra am descoperit-o pe grupul de pe Facebook Prietenii de pe Camino. Ea a fost primul pelerin pe care eu l-am întâlnit pe Camino și nici nu apucasem să încep efectiv drumul. A fost omul care m-a ”ținut de mânuță” în primele zile și mi-a transmis energia, experiența și curajul ei cum numai pe Camino poți transmite stări atât de simplu și ușor.

Prin ea am înțeles și mai mult magnetismul și atmosfera virală a drumului. Să mă explic povestind o situație concretă. Ea avusese probleme cu spatele pentru că nu-și reglase bine rucsacul. Un danez a intervenit cu ajutor și i-a arătat cum trebuie purtat rucsacul. În următoarele zile, Andra a ajutat un italian să-și regleze rucsacul, italianul plângându-se de aceleași probleme de spate. Povestindu-mi, am luat și eu aminte. Și uite așa înțelepciunea drumului trece de la un pelerin experimentat la un pelerin începător, de la final spre început, de la cel ce știe la cel care are nevoie. Este ca un șir lung de oameni care sunt legați de ceva invizibil, dar extrem de puternic: parcurgerea unui drum inițiatic personal într-un peisaj extrem de colectiv.

Care este povestea Andrei? Andra a plecat pe Camino sub mai multe registre sufletești: gândurile unei femei proaspăt divorțate, gândurile unui om care dorea o schimbare, gândurile unui om solidar și generos setat să mobilizeze sprijin pentru Rareș, un băiețel care suferă de o boală incurabilă. Andra a început pe Camino în Saint Jean Pied de Port și a mers până la capăt în Muxia. Cei aproape 1000 de km i-au schimbat viața.

Cred că împărtășirea experienței ei personale despre Camino este valoroasă pentru toți cei care se simt atrași de ideea de a parcurge acest drum, dar și pentru cei care au parcurs deja drumul, acest interviu fiind un prilej de reamintire al atmosferei de pe Camino.

Te-ai întors de o lună și un pic. Îți lipsește Camino? Prin ce?

M-am întors de 53 de zile. Încă nu m-am hotărât dacă să număr zilele de când m-am întors sau zilele rămase până voi pleca din nou, la anul. Simt că îmi lipsește enorm de mult și nu găsesc deloc aici ceea ce am trăit acolo. Se mai alină puțin dorul când mă uit la poze. Și când mă întâlnesc cu gașca de prieteni care au făcut și ei Camino.

E greu de scris și mai ales de transmis, ce îți oferă Camino și de ce îi simțim lipsa (pentru că dorul ăsta nu mă încearcă doar pe mine). Camino e locul în care mi-aș dori să trăiesc. Și nu vorbim de peisaje, care sunt superbe, pentru că în România sunt altele mult mai frumoase. Dar e vorba despre simplitate, modestie, înțelegere, compasiune, încredere, credință, speranță, încredere în tine. Și acum le iau pe rând:

  • Simplitate: am plecat cu un rucsac de 6 kg din care 2 kg erau rucsacul și sacul de dormit. A fost tare greu pentru o fată care în 2016 a plecat la mare 4 zile cu 2 trolere să înghesuie în 4 kg cam ce crede ea că ar fi necesar pentru cele 40-43 de zile cât estimasem că voi sta acolo. Și știi ce? Nu am fost mai fericită în viața mea. Nu stăteam cu grijă. Nu puteam să pierd nimic pentru că… nu aveam mai nimic.
  • Modestie: toți pelerinii erau la fel. Nu conta ce haine aveai pe tine, ce marcă de rucsac ai în spate, dacă ai trei clase sau patru doctorate, dacă ești sef sau muncitor, câți bani ai în cont, ce mașină conduci acasă. Toți eram egali. Împărțeam câte un diclofenac, o folie de ipubrofen, o baghetă, o sticlă de vin. Râdeam, plângeam, cântam, ne bucuram și ne rugam împreună.
  • Înțelegere: nu există judecată acolo. Fiecare are motivele lui pentru care parcurge drumul. Fie religioase, spirituale sau pur și simplu sportive. E alegerea fiecăruia. Și dacă ai fost un pușcăriaș și ai făcut rău, iar acum mergi pe Camino ca să te regăsești, nu ești judecat pentru ceea ce ai făcut și nici nu ți se acordă mai puțină încredere. Ești felicitat și încurajat pentru decizia luată. Și susținut și ajutat să mergi mai departe. Ești ceea ce ești în prezent: un pelerin, nu ceea ce ai fost în trecut: un pușcăriaș.
  • Compasiune: nu te poți opri să-ți tragi sufletul că cel puțin o persoană te întreabă dacă ești bine și ai nevoie de ceva: apă, mâncare , plasture, o pastilă, companie…ceva. Și nici nu trebuie să zici a doua oară că vrei ceva și nu ai că imediat sunt câteva mâini întinse spre ajutor.
  • Încredere: în prima noapte în SJPP, am văzut un american care dormea cu rucsacul în pat. Și m-am gândit că poate știe el ceva….și eu nu. Așa că am fost foarte atentă pe unde îmi las rucsacul. Cu timpul, nu mi-a mai păsat. Important era să gasesc un loc unde să îl las și să îmi odihnesc puțin spatele. Ba mai mult, îmi lăsam geanta cu bani și telefon pe pat și plecam la duș. Nu aveam un cui unde să-mi întind hainele, dar să-mi agăț geanta…așa că le lăsam și plecam. De apărut, mai apărea câte ceva – câte un prieten de drum care cumpăra fructe sau dulciuri și îmi lăsa și mie… dar de dispărut, nu mi-a dispărut nimic.
  • Credință: nu am intrat în viața mea în atâtea biserici ca pe Camino. Și toate catolice. Și nici nu m-am rugat atât de mult. Și apoi, am învățat să și mulțumesc pentru ceea ce mi s-a oferit. Ca în momentele de disperare când simțeai că nu mai poți să faci un pas…de durere sau de căldura..nu aveai multe de făcut și atunci începeai să spui o rugăciune și încă una și cumva…timpul trecea și ajungeai la destinație și mulțumeai Bunuțului că a avut grijă de oaia rătăcită și pe ziua respectivă.
  • Speranță: am plecat cu teama că cine știe ce boli mă vor pune la grea încercare, că ce insecte mă vor înțepa, ce dureri de spate și de picioare voi experimenta. Dar ajunsă acolo, am încercat să nu mă mai gândesc. Am mers pe ideea că totul va fi bine. Și nici nu m-am mai gândit la altceva. Eu am știut că vreau să ajung până la capăt. Și nu la Santiago. Pentru că pentru mine sfârșitul nu a fost acolo. La Muxia. La ocean, încă vreo 120 km de la Santiago.

Cum a început totul? Cum te-ai hotărât să mergi pe Camino?

Divorțasem de câteva luni. Nu îmi era nici bine, dar nici rău. Încercam totuși să fiu o femeie puternică și să merg mai departe. M-am gândit că dacă nu vorbesc prea mult și nu mă gândesc prea mult, o să treacă mai repede. Dar nu a fost așa. Simțeam o mare nevoie de a face ceva. Ceva care să mă și scoată  din zona mea de confort. Pentru că doar așa aș fi putut să fac pace cu mine și cu ceea ce consideram eu a fi unul din cele mai mari eșecuri din viața mea

Și dacă tot mi-am dorit așa mult o schimbare, mi s-a oferit și ocazia. O prietenă îmi povestește de cineva care merge pe jos, câte 25-30 km/zi prin Spania și posteaza niște fotografii spectaculoase. În secunda în care am văzut primele imagini, am știut că trebuie să ajung acolo. Două săptămâni mai târziu, m-am apucat de mers pe jos și am început să planific traseul. Nu știam eu atunci că nu e un traseu care trebuie planificat sau gândit. Dar la momentul respectiv freak control-ul din mine stabilise în mare ceea ce avea să se întâmple anul ăsta.

Care au fost reacțiile oamenilor când au aflat că pleci?

Unii m-au încurajat, alții mi-au spus că sunt nebună, alții m-au sfătuit să iau în calcul varianta în care nu reușesc și să fiu pregatită de un nou eșec, alții mi-au spus să-mi găsesc un bărbat de treabă și să fac un copil și să nu mă mai țin de prostii, alții au crezut că probabil delirez și cu timpul o să-mi treacă nebunia și îmi bag mințile în cap…

Ți-a fost frică?

Cea mai mare frică a fost…ploaia. Eram obsedată. Orice, dar să nu plouă. M-am rugat luni de zile să am vreme bună. Și când am aterizat în Bruxelles și apoi în Biarritz, ploua cu găleata. Și atunci m-au apucat un plâns și o revoltă….că pe mine nu m-a ascultat Bunuțu când l-am rugat să nu-mi dea ploaie.

A doua zi, am rămas în Saint Jean Pied de Port, am avut o zi cu 30 minute de ploaie și 10 minute de soare. Toată ziua. Și atunci am realizat că lucrurile nu se vor întâmpla după cum le-am gândit, dorit și planificat. Se vor întâmpla așa cum trebuie. Și în momentul în care am îmbrățișat ideea că merg pe mâna Bunuțului, să fie cum vrea și cum știe el că am eu nevoie, a fost minunat. Și vrei să știi ceva? În cele 40 de zile am avut doar câțiva stropi de ploaie. Cât să-mi ude puțin pelerina și să nu zic că am cărat-o atâta timp, fără să fiu nevoită să o port.

Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai cărat cu tine?

Nu e un lucru. E sufletul meu. Tocmai asta am învățat pe Camino. Lucrurile nu contează. Azi ai, mâine nu. Dacă se rupe sau se deteriorează nu e problemă. Cumperi altul. Dar sufletul….de el trebuie să ai cea mai mare grijă. Pentru că nici nu poți face schimb, nici nu poți cumpăra altul.

Și care a fost cel mai inutil?

Să știi că nu am avut chestii inutile cu mine. La 4 kile de diverse, a trebuit să fiu foarte atentă. Am luat câteva medicamente pe care nu am avut nevoie să le folosesc. Dar nu pot spune că au fost inutile. Am dat o parte din ele. Și apoi…nu aveai de unde să știi.

Pe Camino întâlnești foarte mulți oameni. Există cineva care te-a impresionat în mod special, prin atitudine sau povestea de viață?

Da. John. John din Irlanda. Ne-am cunoscut pe 27 mai. Reușisem să mă pierd…nu mult, dar mă abatusem de la drum câteva zeci de metri. M-a văzut că eram rătăcită și m-a strigat, întrebându-mă dacă sunt sigură că sunt pe drumul cel bun. M-a așteptat să mă întorc și apoi am mers împreună și următoarele zile. John m-a ajutat să-mi las în urmă trecutul și să nu mă mai gândesc atât de mult la ce a fost. John m-a ajutat să mă eliberez de o greutate pe care o căram în suflet și cântărea mult mai mult decât rucsacul din spate. Și m-a făcut să înțeleg că dacă nu las trecutul în spate, nu voi putea niciodată să privesc la ce mi se arată în prezent sau viitor. Un om și un prieten minunat. Vorbim în continuare la telefon. La două-trei zile, ne sunăm și ne povestim ce se mai întâmplă. Și mereu îmi spune să nu cumva să uit ce persoană minunată sunt și merit tot ce e mai bun în viață.

Care a fost partea ta preferată din drum și de ce?

E greu să mă decid. Tare greu. Cert este că dacă aș avea doar o săptămână la dispozitie, aș alege să merg din nou doar pe părțile cele mai dificile de pe traseu, nu neapărat cele mai frumoase. Dar acele porțiuni mi-au dat încrederea că dacă am trecut de pragul respectiv, pot face orice.

Ai parcurs Camino Frances complet, un traseu foarte lung. Care au fost cele mai provocatoare momente în care ai simțit că trebuie să le depășești cu efort?

Prima zi știam din start că va fi o mare provocare, pentru că nu sunt genul de om care face drumeții sau se cațără pe multe culmi. Sunt o tipă care stătea la birou 8 ore pe zi și apoi se urca în mașină și mergea pe unde mai era de mers. Deci condiția fizică….lăsa de dorit. Am știut că dacă scap întreagă de ziua în care trebuie să traversez Pirineii, restul o să vină de la sine. Și să știi că așa a fost. Prima zi mi s-a părut cruntă. Șimțeam după vreo 9 ore că nu mai pot. Îmi venea să mă așez pe undeva și să plâng. Să urlu. Picioarele mă dureau…umerii urlau de greutatea rucsacului, pentru că nu am știut să mi-l fixez…nu cred că era centimetru unde să nu pun mâna și să nu mă doară…Și mai în glumă, mai în serios, am zis că dacă reușesc a doua zi să mă dau jos din pat, reușesc eu cumva să ajung și până la Santiago. Și m-am dat jos 😊. Și am ajuns și la Santiago.

Când nu mergeai, ce făceai?

Ritmul meu nu era alert. Îmi plăcea să merg încet…maxim la două ore mă opream să beau o cafea sau să mănânc ceva și îmi scoteam și picioarele la aerisit…Îmi plăcea să fac poze, multe poze. Drept dovadă că am făcut peste 4000 fotografii.

Așa că, drumul meu începea undeva în jur de 7 dimineața și se termina și pe la 7 seara. Când ajungeai în albergue, lucrurile se desfășurau după un program deja bine știut: dus, spălat haine, supermarket pentru cumpărat mâncare sau căutat un loc unde puteam să iau cina, dat cu cremă și luat pastile și…nani.

Cea mai bucuroasa zi de pe Camino…

Aș fi zis că ziua în care am ajuns în Santiago…dar cred că momentul în care eram aproape de Finisterre și am zărit prima dată oceanul….cred că a fost cel mai emoționant moment de pe Camino.

Care este sfatul cel mai important pe care ai vrea să-l dai unei femei înainte de a pleca pe Camino?

E același sfat pe care l-aș da oricui. Să se bucure de fiecare minut și fiecare kilometru. Și să nu considere că un kilometru parcurs te aduce mai aproape de Santiago, ci cu 1 km mai departe pe Camino.

Ce simți că ai căștigat și ce simți că ai pierdut în această călătorie?

De pierdut nu am pierdut nimic. De câștigat…am câștigat o altă viață.

Ai schimba ceva dacă ar fi să mergi din nou?

Da. Tricourile, că cele vechi s-au cam uzat. Și una din perechile de pantaloni, că mi i-a ros un șoricel. În rest….absolut nimic 😊

Cum era Andra înainte de a parcurge drumul?

Un control freak. Totul trebuia gândit și planificat în cel mai mic detaliu. Și cu plan de rezervă B, C,D… Altfel, dacă ceva nu se întâmpla conform planului…îmi strica toată ziua și mă enervam teribil.

O Andra care căra cu ea mult mai mult bagaj, față de cât era necesar. Și aici e inclus mai ales bagajul emoțional…

O Andra care prefera hotelul de minim 3 stele și nu concepea să doarmă cu 18-20-90 de oameni în aceeași cameră.

O Andra care nu concepea să mănânci fructele nespălate, sa bei apă de la robinet, să nu te speli pe mâini chiar și după ce ai strănutat…

O Andra care nu își putea imagina cum e să parcurgi pe jos 1000 km…dar slavă cerului că măcar a încercat și uite că a și reușit.

Cum e viața ta după Camino?

E tare greu, să știi. Îmi lipsește liniștea drumului, fâșâitul pantalonilor și zgomotul pietrișului sub bocanci, pădurile de eucalipt, câmpurile verzi cât vezi cu ochii, cerul în atâtea nuanțe de albastru cât nu am crezut că pot fi, senzația că sunt mai liberă decât orice pasăre a cerului…

Dar, cu toate astea, viața a revenit aproape la normal. Încerc să nu mai pun suflet unde nu e cazul, sa fiu mai detașată, mai calmă, să nu mai fac atâtea planuri…eh…acu’ nu te gândi că dintr-un control freak am devenit o visătoare. Nuuuuuu. Dar încerc să mai las loc și de a rămâne surprinsă de moment… uneori reușesc…uneori nu 😛

Ceva ce vrei să adaugi fără ca eu să te întreb…

La anul plec pe Camino Portughez 😊

3 Replies to “”De pierdut nu am pierdut nimic. De câștigat…am câștigat o altă viață.” [INTERVIU cu Andra despre experiența pe CAMINO]”

  1. Super articol, minunate povestiri! Felicitari Andra! Ești un exemplu de putere, curaj și optimism!

  2. Multe mulțumiri, Aurora, pentru această sinceră, caldă, foarte personală dar totodată a oricăruia dintre noi. Ceea ce cauți, te caută. Simt că sunt tot mai cutat de această minune care e Camino. Simțiri profunde, multă sensibilitate, bună dozare a unui volum imens de informații și senzații, totul redat cu multă iubire.
    Sper să pot face și eu, anul viitor, acest minunat drum.
    Toate cele bune!

  3. Na ca ma gandesc sa fac cerere de concediu sefului si sa zic ca ma duc pt Camino de Compostella.

Leave a Reply