Film franțuzesc: Rodin

 

Rodin (2h 01min), 2017 Regie: Jacques Doillon, Gen: Dramă, Limbă: Franceză

Sunt filme pe care le vezi și pentru care nu ai nevoie de subtitrări. Nu ai nevoie de replici ca să simți ce ai de simțit. Nu ai nevoie de multe cuvinte ca să te lași confiscat în poveste și emoții. Astfel de filme mă urmăresc pe mine în ultima vreme (sau eu le urmăresc pe ele) și mă ajută să explorez subiecte noi, situații neimaginate, alte spații și în final, pe mine. Este toamna în care îmi găsesc multă consolare în brațele fotoliilor cinematografice.

Cele mai recente ”îmbrățișări” le-am avut de curând la Elvire Popescu unde s-a întâmplat Festivalul Filmului Francez. Recunosc că nu sunt cu ochii pe rubricile de evenimente, dar când primesc un telefon care începe cu Hai, în proporție de 90 la sută zic Da. Așa am zis da la Laptele blestemat. Apoi am prins gustul și am servit încă un film pe cont propriu: Rodin.

Încep cu Rodin, un film care se propune ca un moment biografic din viața sculptorului Auguste Rodin explorându-i relațiile personale, procesele și tulburările artistice.

De ce m-am dus eu să-l văd?

Pentru că eu și sculptorii avem o relație deficitară și simțeam că filmul mă va apropia de această artă față de care până acum nu am simțit absolut nimic. Niente. Nada. Rien. Apoi, mie îmi plac mult biografiile, deși puține reușesc să fie convingătoare. Apoi pentru că îmi rămăsesem în minte un fragment din memoriile lui Stefan Zweig care la Paris îl întâlnește pe celebrul sculptor și notează o observație inspirată de el:

”Clipele importante sunt întotdeauna dincolo de timp.”

Pornind de la acestea, am intrat posedată de curiozitate într-o sală plină ochi și m-am strecurat pisicește într-un scaun. Este al doilea film în timpul căruia eu nu mi-am verificat absolut deloc telefonul. Încercați și voi experiența. Eu m-am susprins cât de mult mi-a plăcut să îmi fac pierdut contextul personal și să mă aventurez într-un alt timp, altă poveste, alte dileme. E un buton de pauză magic. Înainte de a povesti impresiile mele de la film aș vrea să completez ceva important, o informație lansată în introducerea filmului: În 2017 se omagiază Centenar Rodin. Se împlinesc 100 de la moartea celui considerat părintele sculpturii moderne, un monstru sacru în artă. E un prilej bun pentru cei curioși să exploreze, prin film sau o călătorie la Paris, universul creativ al lui Rodin.

Cum a fost filmul?

Voi însira aleator mai jos revelațiile și dezvăluirile total subiective pe care Rodin mi le-a oferit și aș vrea să punctez de acum cu Spoiler Alert, dar cu amendamentul că un astfel de film nu poate fi povestit oricâtă relatare aș face, ci doar simțit. Purced:

  • IMAGINE: Directorul de fotografie a făcut minuni cu lumina acestui film. Cadrele sunt extrem de curate, minimaliste și culorile sunt terapie pentru ochi. Nu m-am putut abține să nu observ tonurile de gri, alb, albăstrui și crem/bej care te încurajează să te concentrezi pe poveste și emoții. Scene curate, cu atenție la detalii și la poziționarea echilibrată a actorilor mi-au bucurat ochiul și au fost terapeutice vizual.
  • INSPIRAȚIA ARTISTULUI. Există o scenă când Rodin mângâie scoarța unui copac. Este de departe momentul meu preferat din film când artistul își dezvăluie cea mai importantă (mai sunt și altele) sursă de inspirație: natura. Atingerea texturii mature, inegale, complexe a unui copac mi-a confirmat că natura este cel mai desăvârșit artist de la care ne putem inspira sau în al cărui univers putem găsi consolare și liniște.
  • SCULPTURI. În timpul călătoriilor mele, în dreptul sculpturilor eu peronal nu am stabilit multe gânduri sau sentimente. Am văzut-o pe Venus din Milo la Louvre, am făcut ”baie” de statui în Veneția, și poate doar în Roma mi-am prins un pic urechile. Mărturisesc că inteligența mea artistică nu e punctul meu forte. După filmul ăsta, mi s-a deschis apetitul pentru observații. De pildă, mereu m-am întrebat de ce unele sculpturi redau doar torsul. Se întâmplă pentru că artistul face din tors subiectul important, acestuia putându-i-se atașa imaginar orice figură. Este o invitație la o meditație specifică. E un exercițiu interesant între ce propune artistul și cu ce vine cel care contemplă.
  • PRIETENIA ÎNTRE ARTIȘTI. Rodin a fost înconjurat de artiști enormi, Monet, Degas, Renoir. M-a impresionat mult modul în care artiști din domenii conexe se susțin și își insuflă încredere în situații în care sunt contestați sau suferă din pricina propriilor nesiguranțe interioare. Cred că astfel de prietenii sunt necesare în orice domeniu și mai ales în artă unde munca este atât de inviduală și solitară.
  • SENZUALITATE. Da, filmul să spunem că este un pic sufocat de prea multe scene senzuale și poate deveni obositor și superficial, din punctul meu de vedere. Dar poate fi de înțeles dacă ne gândim că senzualitatea face parte din ființa unui artist, mai ales în cazul unui sculptor care lucrează cu materiale precum lut, ipsos, marmură sau bronz. Atingerile trebuie educate și antrenate pe mai multe planuri.
  • CONDIȚIA FEMEII CREATOARE DE ARTĂ. Filmul redă o anume perioadă din viața lui Rodin când lucrează alături de Camille Claudel, asistenta și amanta lui. Povestea lor de dragoste mi s-a părut un pic dezlânat redată și mi-a fost greu pe alocuri să țin pasul cu emoțiile. Am ales să mă concentrez pe ce a ajuns mai limpede la mine: condiția defavorizată a femeii care creează artă la finele secolului XIX, începutul secoului XX. Strivită de forța cu care Rodin reprezenta un reper în sculptură pentru public, Camille se luptă inegal cu mecanisme sociale pe care nu le poate domina: percepția femeii sau mai bine zis inexistența unei percepții față de arta produsă de o femeie. M-a cam nenorocit și mine frustrarea cu care Camille se otrăvea în contextul epocii. Iată un subiect la care aș mai medita și în prezent și declinat și pe alte domenii.
  • DRAGOSTEA SUPREMĂ A UNUI ARTIST. Zău, că o să vă surprind. Dacă vă faceți timp să vă uitați la film, nu vă lăsați amăgiți de scenele cu Camille care ocupă mai mult de jumătate din peliculă. Să nu ne scape ceva important: Dragostea supremă a lui Rodin a fost sculptura. Finalul mi se pare semnificativ și nu zic multe. Să fie clar că au mai rămas lucruri nespuse și finalul face parte din ele.

 

 Pe voi v-a impresionat vreun film al cărui subiect face referire la artă? A reușit să vă educe într-un fel sau să vă miște interior?

One Reply to “Film franțuzesc: Rodin”

  1. Aș vrea să văd un film despre Dostoievski…

Leave a Reply