Autor franco-libanez: Amin Maalouf – Stânca lui Tanios

Ca să-l citesc pe Amin Maalouf două lucruri au fost necesare să se întâmple în viața mea:

  1. să explorez Cappadocia și să-l descopăr pe Rumi, ca mai departe să mi se deschidă apetitul lecturilor orientale.
  2. să îmi plimb ochii pe cărțile prietenilor mei, Monica și Pierre. De câte ori îl întrebam pe Pierre ce mai citește, îl primeam pe Maalouf. Și sunt convinsă că nu citește doar asta, dar clar era un semn pentru mine. Să-mi zici de 3 ori Maalouf, nu înseamnă că e cazul să mă pun cu burta pe carte? Preferabil una de Maalouf.

CINE E AMIN MAALOUF?

Este un scriitor libanez care în 1976 a emigrat în Franța. Și-a petrecut copilăria în Egipt, familia lui are origini în Liban și în Turcia (Istanbul), are două diplome în sociologie și economie, două naționalități și a fost ales membru al Academiei Franceze. Am parcurs câteva dintre interviurile lui și m-a prins discursul său privind importanța culturii în rezolvarea unor crize mondiale cum sunt consumerismul excesiv sau încălzirea globală. Mi-a mai atras atenția perspectiva lui asupra limbii, element de identitate națională și instrument de comunicare, punte de legătură. Să vorbești mai multe limbi este posibil, dar să ai mai multe religii este mai dificil. Cam până aici am apucat eu să explorez despre personalitatea lui culturală.

În ceea ce privește opera lui, am terminat o singură carte (Stânca lui Tanios) și sunt în curs de citire Le premier siecle apres Beatrice. Da, pe ultima o citesc în franceză pentru că sunt o minunată. Nici chiar așa, dar fac și eu eforturi. Am început-o de câteva ori și m-am oprit mereu la pagina cu dedicația (care contine fix 3 cuvinte: A ma mere). Da, ar trebui să îmi instalez în bara de limbi și franceza de dragul accentelor și de dragul noului proiect despre care urmează să povestesc mai multe la timpul potrivit. Un pic de mister nu strică între timp cât se coace „prăjitura”.

Înapoi la Maalouf. O carte am citit, despre ea îmi voi împărtăși impresiile:

STÂNCA LUI TANIOS

Văleu, peste ce povestitor am dat! Adun în exclamația asta toată admirația și gradul în care am fost cucerită de scriitura lui Maalouf.

Povestea are loc în secolul XIX în misteriosul spațiu oriental: în principal munții Libanului, dar există câteva trimiteri la Egipt și Imperiul Otoman. Pe vremea când pașa din Egipt ducea război cu otomanii, libanezii suportau incertitudine și arbitrar în acest context mai larg. Pe acest fond, legenda misterioasă a unui erou se dezvoltă fermecător și sensibil cu suspans, note melancolice și meditative.

Datele efective ale poveștii prea puțin contează, adevărata valoare a acestei lecturi se odihnește în stil, în detalii de epocă, în portretizarea relațiilor dintre personaje, în ”treceri”. ”Trecerile” sunt niște fragmente din cronica unui călugăr, fixate ca motto-uri la începutul fiecărui capitol. Călugărul le numește treceri ca și cum ar face trimiteri la destin, la situații care schimbă și marchează existența personajului. Mi s-au părut fermecătoare aceste ”treceri” ca niște călătorii care transformă parcursul cuiva în mod providențial sau dramatic.

M-a hipnotizat naturalețea condeiului lui Maalouf care a reușit să mă facă să simt gustul nisipului, mirosul portocalelor, al kișkului, al timpului. Mi-au plăcut mult și personajele ale căror trăsături sunt atât de imperfecte încât par reale și totuși atmosfera de legenda le integrează firesc. E un mare merit să reușești să legi această armonie. M-a înduioșat relația tată-fiu și m-au mai înduioșat inocența, fanatismul valorilor și credințele oarbe pe care cu toții le avem în tinerețe.

Nu am citit decât o carte, dar îl consider deja un mare povestitor pe Maalouf. Sau poate eu eram pregătită să îl ascult. Zic ascult, pentru lectura nu a fost un efort, ci am avut așa o senzație de oralitate. Da, ăsta e cuvântul. Dau exemple din începutul cărții:

”Pe vremea aceea, cerul era atât de jos, că niciun om nu îndrăznea să stea drept.”

*

”Am văzut mâna șeicului”, asta era expresia consacrată.

Nici o altă mână n-avea o asemenea importanță. Mâna lui Dumnezeu și cea a sultanului nu împărțeau decât dezastrele globale; mâna șeicului era cea care răspândea nenorocirile zilnice. Și de asemenea, uneori, firimituri de fericire.

Când vedeai mâna șeicului însemna că ai sărutat-o, dar ce cuvinte elegante alegeau să povestească despre această întâlnire. Și cum să nu zâmbești subjugat de delicatețea și simplitatea de efect cu care un episod întreg este distilat în câteva cuvinte:

”Ea zâmbi. Iar el împărți cu ea toare roadele lui septembrie.”

De ce am ales să scriu în jurnalul meu de călătorii despre Stânca lui Tanios?

Sunt atâtea motive, dar cel mai important este că un film sau o carte reprezintă la rândul lor bilete nonconformiste de călătorie. Să explorezi spațial o țară este insuficient. Ca să ai acces la intimitatea unei culturi, trebuie să citești, să privești filme, să încerci rețete. Stânca lui Tanios a fost ”biletul” meu de călătorie pe moment în Liban și apreciez că este scrisă de un imigrant libanez. Mă magnetizează personalitățile care experimentează mai multe spații și îmi place să cred că astfel de oameni ne pot face introducerea mai frumoasă în cultura lor de origine.

Pe scurt, mă bucur mult că l-am descoperit pe Maalouf și vă invit și pe voi să-l ”testați”. 

Dacă aveți vreo recomandare de lectură care are forța de a te transporta în spațiul unei alte culturi, sunt maxim de curioasă să aflu ce vă ține pe voi ocupați.

Leave a Reply