Tehran, Iran – Un gard poarte opri multe relații, dar în niciun caz pe cele comerciale

Tehran, capitala Iranului, a fost poarta noastră de sosire și plecare, lucrul care a impus petrecerea unui timp mai îndelungat, ceea ce m-a făcut să mă strâmb mereu și cred că, retrospectiv vorbind, am fost nedreaptă cu orașul. Preocupată de natură, peisajul urban a fost un chin pentru mine pe care cred că ar fi trebuit să-l gestionez altfel.

AEROPORTUL IMAM KHOMEINI

Sosirea și plecarea din Tehran s-au întâmplat pe timp de noapte și am privit cu amuzament aceste momente. Ca și cum această țară nu vrea să se dezvăluie din prima. E nevoie de timp și atenție. Atât zborul nostru, cât și zborurile altor călători pe care i-am chestionat, se întâmplau pe timp de noapte. Era ca o regulă să sosești pe la 3 dimineața și să pleci aproape de 4. Noaptea ca hoții, ca să fac o glumă proastă de la care nu mă pot abține.

Aeroportul se află la vreo 30 de km de oraș și a fost primul contact cu țara. Noi am obținut visa la sosire prin recomandarea telefonică a reprezentanților de la Ambasada Iranului din București. Ne-am pregătit cuminți toate actele (voi da detalii organizatorice într-un articol separat), dar surprinzător singurele lucruri pe care le-au luat în considerare au fost pașaportul, asigurarea de călătorie și banii de viză evident. Cea mai șocantă scenă a fost când după noi a sosit Igor (bănuiesc rus), un tânăr la blugi și sacou, ochelari și atitudine de business care și-a scos cardul pentru a plăti viza. Moment în care s-a declanșat o tragi-comedie. Eu mi-am pierdut respirația știind că utilizarea cardurilor este imposibilă, dar cel mai impresionant lucru nu a fost să mă gândesc ”Cum ai reușit să vii în Iran fără să știi că ai nevoie de cash?”, ci să observ calmul și răbdarea firească a iranienilor care nu au schițat nicio expresie de mirare sau de dispreț. Nu știu ce s-a întâmplat cu Igor, dar cât noi am obținut viza și am stat la coadă la vamă (să fi fost o oră cu totul), Igor și-a frânt degetele perplex și nedumerit pe o bancă din aeroport însoțit de un funcționar iranian. Încă mă întreb care e procedura în astfel de situații. Unde ai ajuns tu, Igor?

Aeroportul Imam Khomeini arată bine și este tourist-friendly. Deși era 4 dimineața am privit curioasă atmosfera din aeroport și m-am îndrăgostit pe loc de toți oamenii pe care i-am văzut așteptând pe cineva, toți îmbrățișau visători buchete de flori urmărind ecranul cu sosirile. În niciun alt aeroport nu am văzut atâția oameni așteptând cu buchete de flori și sunt convinsă că nu așteaptau vreun olimpic sau vreun artist celebru. Era ceva domestic personal în toată așteptarea lor.

TRAFIC

Al doilea mare obiectiv turistic cu care intri în contact după aeroport, este, din punctul meu de vedere, traficul. După traficul din Iran, nimic nu mă mai poate surprinde în lumea asta. Și știu că mereu am zis-o după fiecare călătorie în Asia. Dar, în Iran, mi se pare că un european mai sensibil poate face lejer infarct. Iranul bate de departe ce am văzut în Vietnam. Dacă în Vietnam regula era: nicio regulă, în Iran se adaugă: să fii primul cu orice preț. Accelerări pe distanțe scurte, frâne bruște, strecurat prin urechile acului, tai calea, ignori pietonii. Știi linia aia care dermarchează benzile? Un iranian va avea acea linie de obicei între roțile mașinii lui. Astfel încât pe două benzi vor încăpea 3 rânduri de mașini, din care cel din mijloc va fi cel mai probabil un autocat imens. Claxoanele sunt un fel salut care marchează prezența cuiva care vine determinat să depășească într-un mod inimaginabil pentru mintea unui european. Zebrele sunt doar modele pe asfalt, nu înseamnă nimic.

Cum zice Cristi, mașinile din Tehran arată ca cele din Paris: toate julite. Singura diferență ar fi că mașinile iraniene sunt foarte vechi și mai toate albe. Dacă nu ne trezisem suficient în aeroport, ne-am trezit cu siguranță în primul nostru drum cu mașina în Iran. Am sosit cu gol în stomac la hotel și mi-am pus întrebări despre traficul pe zi. Primirea la hotel, pentru 6-7 cât se făcuse ceasul, a fost foarte călduroasă și plină de informații. Nu mai spun că în mod normal ești taxat dacă sosești înainte de 12.00. Noi nu.

POLUARE 

Nu știu cum noi am nimerit în Tehran fix când poluarea atinsese un vârf istoric. Școlilele se închiseseră, restricții de trafic se impuseseră, oamenii purtau măști. Vântul nu mai bătuse de multe zile pentru a dispersa poluarea care sugruma metropola. Eu nu sunt o sensibilă, dar aici recunosc că m-am resimțit și oboseam foarte repede încercând să respir. Vremea a fost fantastică. Soare, 17 grade pe timpul zilei. Dar aerul de nerespirat.

METROUL

Ador metroul din Tehran. Astă-vară când am pornit în călătorie pe riviera turcă citisem undeva că era o modă pentru scriitorii care își pierdeau inspirația să călătorească o vreme pe coastă pentru a-și revigora scrisul. Riviera turcă e minunată, dar eu cred că scriitorii care și-au pierdut inspirația ar trebui să călătorească cu metroul din Tehran. Cred că pentru mine a fost cel mai amuzant și ofertant loc din capitala iraniană.

În primul rând vreau să subliniez cât este de curat. Este curat, este accesibil și destul de dezvoltat pentru a ajunge în orice zonă. În al doilea rând, ca organizare, atipic față de alte sisteme de metrou este că trenurile lor sunt împărțite în vagoane simple și vagoane pentru femei. În vagoanele simple este lumea bărbaților. Excepție: eventuale cupluri, cum am fost și noi, deci femei care sunt însoțite de frați, soți, tați etc. Vagoanele femeilor sunt semnalizate atât pe geamurile vagoanelor, cât și pe peron, pe podea, unde ți se indică exact ce tip de vagon se oprește acolo. Eu le-am încercat pe ambele și experiențele au fost diferite.

La bărbați este foarte aglomerat și plutește multă masculinitate. Este liniște și statornicie virilă. Față de o femeie aflată în vagonul bărbaților se ia distanță, ea se află înconjurată de o aură invizibilă, dar foarte perceptibilă, de protecție. Deși aglomerat, niciodată nu s-a înghesuit nimeni în mine.

La femei miroase frumos, este aerisit și multă conversație, multă complicitate. Au fost cazuri de aglomerare imposibilă când femei au intrat (nu cred că din greșeală) în vagoanele bărbaților. Le vezi că freamătă un pic neliniștite și se poziționează cât mai discret până la prima stație. Și am văzut și bărbabați care au intrat buluc la femei, ele s-au strâns, și-au pus mâinile la gură și au privit dezaprobator. Sunt amuzante reacțiile.

Există însă ceva care leagă acestea vagoane delimitate doar de niște garduri de fier printre care poți trece mâna. Vânzătorii ambulanți. Invit toți oamenii de marketing să-și găsească inspirație în metroul din Tehran. De la pești gonflabili, la creioane, șurubelnițe, rujuri și șosete, totul se vinde în metrou. Oameni care își cară marfa în plase de rafie sau în trollere ți-o prezintă ca pe ceva revoluționar. Noi nu înțelegeam farsi (persana), dar ne vrăjiseră să ne dorim orice ne arătau. Gândește-te că erau oameni care butonau absorbiți în telefoane, dar unui vânzător ambulant nimeni nu-i rezistă. Vedeam cum magnetizau toate privirile. Femeile care vindeau cosmetice reușeau să stabilească în mai puțin de o stație măcar o vânzare. Aveau un fel anume de a interacționa cu publicul. Îți luau mâna, îți deseneau cu creionul, încercau cu rujul, îți demonstrau rezistența frecând urma lăsată. Intrai așa ca într-o transă. Bărbații care vindeau jucării reușeau să vândă inclusiv peste gard la femei. Un gard poate opri multe, dar nu comerțul.

ALTE IMPRESII

Deși un ditamai orașul în care zumzăie vrednic peste 8 milioane de oameni, Tehran nu-ți lasă neapărat o impresie de metropolă gigant datorită înălțimii joase a tuturor clădirilor. Probabil este o măsură de siguranță, date fiind cutremurele care au loc frecvent. Pentru mine a fost plăcut să mă aflu într-un oraș și să văd mult cer. Deși poluat, arhitectural este destul de aerisit. Înțeleg că nordul este mai dezvoltat și mai scump, dar nu aș putea să mă pronunț, noi învântindu-ne în mod special în centru. Din anumite puncte poți vedea cum peisajul urban se suprapune peste cel montan și pare că te afli într-un oraș de munte, ceea ce e parțial adevărat, dată fiind altitudinea la care se află Tehranul: 1189 m.

Despre palate, muzee, bazaruri, cafenele, mâncare în articolele următoare.

2 Replies to “Tehran, Iran – Un gard poarte opri multe relații, dar în niciun caz pe cele comerciale”

  1. Salutare,
    Nu inteleg care e faza cu comertul ambulant in statiile de metrou. Cumperi in timp ce sta garnitura de metro in vreo statie sau e vorba de acel comert ambulant cu produse insirat prin statiile de metrou?
    In rest e clar si cred ca te asteptai la asta…e o lume noua pentru turistul european obisnuit cu Turcia, Arabia-Saudita, China, etc

    1. E vorba de oamenii care merg cu plasa prin metrou, în timp ce metroul se mișcă. Nimic deosebit. Se întâmplă cred și pe la noi. Diferit este că ei captează atenția.

Leave a Reply