LUCRURI PE CARE SPER SĂ NU LE UIT

Am sentimente amestecate despre rezoluții sau recapitularea anului trecut. Nu mi-e clar ce ar trebui să număr și ce ar trebui să pierd din numărat. Să număr fericiri sau nefericiri îmi vine greu. Unde încep și unde se termină? Aleg să cred în viață cu de toate și în curiozitate. Astfel că m-am hotărât să fac un exercițiu de atenție și memorie pentru a-mi reaminti cele mai importante lucruri pe care eu le-am descoperit, încercat și fixat prin călătorii. Ordinea este în dezordine cronologică. Dar ce contează? Timpul chiar e relativ în amintire.

SĂ NU-MI FIE RUȘINE DE GĂURILE DIN PANTOFI. NIMĂNUI NU-I PASĂ

Anul trecut am făcut găuri în pantofi de două ori. Cele mai frumoase și dragi găuri mie. Prima dată a fost Camino de Santiago. Pe la jumătatea traseului, după vreo 400 km de mers pe jos, am început să am îndoieli că voi ajunge la Finisterre cu aceeași pantofi. La început mi-a fost rușine de găurile mele prin care ieșeau șosetele maro, cândva albe. Am încercat inclusiv să le lipesc cu leucoplast. În fine, după câteva zile de frământări am început să găsesc amuzant, am apreciat ventilația naturală (deci mai puține bășici) și am înțeles că nimănui nu-i pasă că am găuri în pantofi. Nimănui. Și dacă i-ar păsa cuiva, nu e problema mea. Am și eu traumele mele din studenție când cumpărasem niște cizme proaste prin care intra apa. Nu-mi permiteam o altă pereche așa că singura idee care mi-a venit a fost să-mi pun pungi peste șosete și apoi să le bag în cizme. Am sclipirile mele de ”geniu”. Ideea nu a fost absolut deloc inteligentă, picioarele mele alunecau într-o saună dezgustătoare. Dar, hei, măcar mi-am dat silința să-mi duc prostia până la capăt.

Apoi am făcut găuri în Iran. Iar mi-a fost rușine, iar am dus o muncă interioară de lămurire: aceste găuri sunt efectele activității mele de călător. Ceea ce vreau să spun este că aflăm așa câteodată o chestie despre noi, ne simțim brusc mai ușurați și mai înțelepți, dar dacă nu ești vigilent patinezi din nou în aceleași păcate.

Serios, trăiască găurile! Iar eu trebuie să renunț la orice formă de cârpire prin pungi sau leucoplast. Este ceea ce se vede și atât.

UN NIVEL DE TRAI RIDICAT NU ÎNSEAMNĂ UN NIVEL DE TRAI FERICIT

În Seul, pe un de deal, într-un cartier creativ, ai ocazia ”să zbori” cu picioarele pe pământ și spatele la zid.

Eu cred în confort. Mult de tot. Dar nu mă pierd cu firea. Oricum nu despre confortul meu este vorba. Îmi aduc pur și simplu aminte tot ce am văzut în Coreea de Sud care este un SF de țară cu cei mai ambițioși și competitivi oameni. Țară minunată, infrastructură minunată, peisaje minunate, istorie incredibilă, produse competitive, mâncare extraordinară… Dar, normal că e un mare dar după orice superlativ. Toate acestea vin cu prețul vieții. La propriu. Statisticile privind recordul la consum de alcool sau depresii și sinucideri sunt copleșitoare. Și atunci nu ai cum să te gândești, care e de fapt problema. Obosesc doar gândidu-mă, dar ca să ajung la ce nu vreau să uit: confortul e plăcut, dar nu un scop în sine. În niciun caz.

REGULĂ: CELE MAI BUNE SELFIE-URI SUNT CU ALȚI OAMENI

Această poză adună în ea ce am descoperit eu la poporul vietnamez: verticalitate, forță și suplețe.

Aș minți să zic că nu am selfie-uri. Am. Multe. Dar de câte ori mă uit peste pozele din călătorii realizez că cele mai frumoase sunt cu localnici.

NICIODATĂ NU AI SUFICIENTE CARDURI DE MEMORIE CU TINE

Aici multe nu sunt de zis. Doar să nu uiți să pui suficiente carduri de memorie în bagaj. Eu am cumpărat prea multe la destinație.

NU AI NEVOIE DE MULTE BAGAJE CÂND PLECI, DAR E POSIBIL SĂ AI NEVOIE CÂND TE ÎNTORCI

Carduri de memorie încă mai cumpăr. Cu ceva greșesc. Ori fac prea multe poze, ori uit să iau destule carduri cu mine. În ceea ce privește bagajul în schimb, am învățat să plec cu mai puține ca să mă pot întoarce cu mai multe. În Vietnam am plecat cu două rucsacuri și ne-am întors cu două rucsacuri și un troller imens cumpărat de acolo.

Apoi pe Camino am învățat că pot supraviețui (fără să fiu afectată) cu două rânduri de haine, din care unul pe mine. Am făcut cu acele două rânduri de haine peste 900 km, timp de o lună, pe soare, ploaie, ceață, la 40 de grade, la 4 grade, pe munte, la câmpie. De atunci bagajul meu în călătorie s-a micșorat considerabil. Și cu el timpul de împachetare sau timpul de luare a unei decizii ”În ce mă îmbrac?”, timp pe care l-am realocat unor lucruri mai interesate, cum ar fi călătoritul în sine sau statul degeaba, care e la fel de important pe perioade scurte.

CURAJUL E O FRICĂ DUSĂ LA CAPĂT. ȘI UNEORI NU E NEVOIE SĂ DĂM EXPLICAȚII.

Aici apar doi pelerini. Dar cel mai important personaj este jocul de lumină/umbre.

Păi, da. Două momente au fost sub această cheie pentru mine anul trecut. Primul este Camino de Santiago, al doilea Iran. Frică a fost prenumele meu, dar păstrez anonimat până trec malul. Și până acum am reușit să-l trec.

Mi-a fost o frică teribilă când am plecat pe Camino. Cel mai frică mi-a fost de câte ori mă întrebam de ce fac asta. De fiecare dată am dat alt răspuns. Apoi am renunțat să mă mai căznesc să găsesc un răspuns plauzibil. Uite de-aia. Pentru că am simțit că trebuie și uneori nu avem nevoie să dăm explicații. Mi se întâmplă în ultima vreme să-mi fie greu să mai vorbesc despre Camino fără să par o sectantă. Nu din cauza religiei, ci prin discursul obscur despre această călătorie. Păi, e obscur și va rămâne obscur, dar e un obscur care a adus multă lumină în ceea ce privește deschiderea și curajul meu de a accepta viața așa cum vine.

 

CREATIVITATEA E SURPRINZĂTOARE, INDIFERENT DE ȚARĂ SAU ISTORIE

Prezent. În apropierea Seulului, drumurile cu multiple benzi se aglomerează destul de mult la anumite ore. Există o bandă specială și rapidă dedicată autobuzelor. Până aici totul corect. Pe această bandă este permisă circulația inclusiv a autoturismelor mici dacă sunt toate locurile ocupate. Întrucât benzile sunt supravegheate video (dar ce nu e supravegheat video în Coreea!?), coreenii au venit cu o idee aproape românească: au umplut mașina cu manechine în cazul în care le rămâneau locuri neocupate. Pam-pam. Au scăpat de amendă și ajung repede la destinație.

Trecut. Acum 2000 de ani, creștinii din podișul Anatoliei găsiseră o soluție perfectă pentru a se adăposti din calea invaziilor: orașe subterane. Așa se face că anul trecut am explorat unul dintre cele mai mari orașe subterane din lume: Derinkuyu, și am înțeles cum fie îmbătau animalele pentru a nu face zgomot, fie plantau capcane pentru a se apăra sau cum sistemul de ventilație funcționa pe multiple etaje. În condiții vitrege, oamenii găsesc soluții pentru supraviețuire și pentru a duce o viață aproape normală.

Morala: pentru orice problemă există o soluție, trebuie doar să-ți dorești suficient de mult să o păcălești sau să o rezolvi.

MANAGEMENTUL CRIZELOR ȘI AL PERSEVERENȚEI ÎN CĂLĂTORII ESTE MATERIE OBLIGATORIE. 

Noi ne-am dat examenul în Turcia. Mă trec fiori când îmi amintesc. Iubesc Turcia complet, cu toate nebunelile ei, dar zău nu a fost ușor. A fost călătoria în care am intrat greu pentru că ne lipsea un document la vamă, am lovit mașina într-o pantă din Istanbul, am căutat cazări bătând la propriu în poartă, ne-a lăsat motorul mașinii duminică seara lângă un magazin la vreo 20 km de cazare, am petrecut o zi întreagă în vamă și un polițist bulgar ne-a oprit înainte ca noi să apucăm să cumpărăm vignietă. Viață! După toate aventurile din Turcia, polițistul bulgar va rămâne o legendă pentru că ne-a oferit bani constantând că noi nu aveam cash la noi. Merită detaliată povestea.

Ce ar fi de ținut minte: multe se întâmplă pe lumea asta, dar de niciun ajutor să te apuce isteriile și disperarea. Acceptă că se întâmplă și întreabă-te cum o rezolvi practic. Ceea ce mie mi-a ieșit. Mai puțin la intrare în Turcia, dar ok, m-am dat pe brazdă la timp.

NU SUBESTIMA PUTEREA UNEI SCRISORI SAU A UNEI CĂRȚI POȘTALE

Mă simt norocoasă de a fi trimis și primit la rândul meu scrisori și cărți poștale. În ziua în care am primit o carte poștală a fost ca și cum aș fi câștigat la bingo. La rândul meu, a fost o provocare frumoasă să scriu de mână mesaje spontane pe un pătrățel de spațiu alb despre senzații enorme din călătorie. O carte poștală te va educa să scrii concis sau să fii creativ ca mine care scriu puchinos din margine în margine ca să încapă cât mai mult, cât mai mult. Ntz, aici mai am de lucrat.

SĂ VORBIM CHIAR ȘI CÂND NU AVEM NICIUN CUVÂNT ÎN COMUN

Acesta a fost ghidul nostru în Ha Long Bay, Vietnam. Încerca să ne învețe numerele în vietnameză folosindu-se de numerele de la camerele noastre de pe vasul de croazieră. Numerele le-am uitat, dar jocul nu, și nici povestea, energia, forța și optimismul ghidului.

Marianna din Italia mi-a deschis ochii pentru una dintre cele mai interesante revelații: Pentru a comunica nu ai nevoie să cunoști limba, dar pentru a învăța o limbă ai nevoie să comunici. Atât de importantă e comunicarea. Uneori ne proptim neputincioși în bariere lingvistice convinși că nu ne vom înțelege cu celălalt, dar greșim și pierdem foarte mult dintr-un confort sărac. Zâmbetul, gesturile mimate, desenele, schemele, arătat imagini, arătat spre inimă și zâmbit. Avem atâtea instrumente la îndemână. Ne trebuie doar deschidere și încredere în proces, cum spunea Moni. Iar eu continui cu ce zicea unul din personajele lui Elif: Do not go with the flow, be the flow.

O să par nebună, dar așa am descoperit în mijlocul unei conversații că noi și perșii avem cel puțin un cuvânt interesant în comun: CIOBAN (varianta lor era pronunțată șioban, dar oricum izbitor).

NU UITA SĂ IEI MEDICAMENTE CU TINE ÎN CABINĂ, NU LE PUNE PE TOATE LA CALĂ

Mi s-a întâmplat să-mi fie rău și să mă felicit pentru orice calmant găsit pe fundul genții luate cu mine în cabina avionului. Atât, pe larg am povestit aici.

CEA MAI BUNĂ BUSOLĂ ÎN CĂLĂTORIE NU ESTE GHIDUL, EȘTI CHIAR TU.

Tuz Golu este printre cele mai mari lacuri sărate din lume. Situat în Podișul Anatoliei, Turcia, pe acest lac se adăpostesc colonii de flamingo. Pe Tuz Golu L-am descoperit din mers între Ankara și Cappadocia. Pe un spațiu imens alb am observat multe puncte negre mișcătoare. Mi-am dorit să fiu și eu un punct negru. Și am fost. Mai mult grena, dar înțegeți voi ideea.

Cred că în goana bifării to do list-ului nostru, ne punem ochelari de cal și cu ambiție nu ieșim din litera recomandărilor. Cu cât călătoresc mai mult, cu atât mă relaxez mai mult și privesc cu atenție și interes pe tot parcursul drumului. Și mă opresc dacă simt că mă opresc. Și plec dacă simt că trebuie să plec. Cea mai bună busolă în călătorie nu este ghidul, ești chiar tu. În Iran de pildă așa am făcut și este departe cea mai autentică excursie în care a fost despre noi, despre ce aveam noi nevoie din acea experiență și nu despre ce ar trebui să fac pentru că așa trebuie.

ACOLO UNDE VEZI O MULȚIME DE OAMENI, E CAZUL SĂ IEI O DECIZIE

Și vine cam așa. Ai două opțiuni: fie te oprești, fie ocolești. Într-un singur caz din toate călătoriile noastre când am văzut o mulțime, am ales să ocolim. Și asta s-a întâmplat în Iran, Isfahan, când protestari se adunau într-o piață publică și se manifestau intens, pietre, motoare accelerate, alergări. Nu ai ce să cauți în astfel de situații care se pot întâmpla oriunde, nu doar în Iran.

Dacă în schimb, vezi o coadă la restaurant, fii bun cu tine și oprește-te. Va merita. Pentru noi a meritat de fiecare dată.

AVEM DREPTUL LA PREJUDECĂȚI. DAR NU AVEM DREPTUL SĂ PERSEVERĂM.

Păi, aici ce să spun? Sunt o campioană a prejudecăților. Sub un strat șarmant de flexibiliate, zace un om care judecă aprig în singurătatea gândurilor sale. Eu judec, eu mă sperii, eu mă limitez. De-asta poate a fost nevoie să plec așa bezmetică pentru a descoperi o lume contrar tuturor așteptărilor. Sunt într-un proces continuu și deschis de reformatare a prejudecăților.

CU CÂT CĂLĂTORESC MAI MULT, CU ATÂT ÎMI ÎNȚELEG RĂDĂCINILE 

Sunt bucuroasă să descopăr frumusețea României prin explorarea altor spații. Nu e vorba de comparație. Mai bine sau mai rău. Mai urât sau mai frumos. Țara mea e punctul meu de referință. Să explorezi o altă cultură înseamnă de fapt să asiști la întâlnirea a două culturi. Este fascinant să realizezi cât de diferit călătoresc în aceeași țară oameni din diverse părți ale lumii. Un român va călători diferit față de un italian sau un australian sau un chinez. Fiecare vine cu un set de valori și așteptări care se vor ciocni iremediabil de lucruri pe care le va descoperi din mers. La fel, cei vizitați vor fi și ei expuși unor experiențe interesante.

 

Tu te-ai întrebat vreodată ce ai descoperit cu adevărat călătorind?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.