Attacking the Devil – despre perseverenţă şi umanitate, cu toare riscurile

Ador mirosul unei cărţi noi de al cărui final mă apropii şi ploaia care se scurge zemoasă pe întuneric din tălpile mele care traversează Monetăriei după ce tocmai am ieşit de la întâlnirea cu un om nou care intră pe shortlist-ul meu de eroi.

Harry Evans, bine ai venit în viaţa mea! La prânz îmi număram eroii pe 2-3 degete, de acum ţie îţi rezerv unul dintre preferatele mele: inelarul.

INTRIGA UNEI SERI INTERESANTE

Sunt seri când, deşi ţi-ai făcut un plan măreţ, se face că atmosfera parcă nu mai e aşa cum trebuie să fie şi-ţi vine să-ţi iei picioarele la spinare spre casă. Îţi pui credinţa în trafic ca într-un casino şi-ţi zici Dacă se aglomerează drumul spre Muzeul Ţăranului Român, atunci mă duc spre Aviatorilor. Şi drumul se aglomerează şi tu te trezeşti că totuşi alegi drumul aglomerat, deşi îţi încalci propriile reguli, stupide, dar tot reguli. Şi te duci la Muzeu ca să vezi Attacking The Devil, un documentar despre al cărui subiect habar nu ai, aşa într-o doară şi un sictir total faţă de tine, oraş şi februarie. Şi mă bucur că din nou am făcut o alegere în care nu prea am crezut şi nu prea am vrut să o fac. Lene, comoditate, dezinteres pentru lucruri noi. Toate păcatele ăstea pe care le-am făcut cu gândul, au rămas în urmă undeva pe la Victoriei. Veni, vidi, vici.

PE SCURT, CONCLUZIA

Eu cred că cel mai bun început este sfârşitul. Şi spun că am făcut o alegere fantastică să merg să văd ce documentar a propus British Council într-o miercuri de februarie la Muzeul Ţăranului Român. Attacking the devil este unul dintre cele mai grozave documentare pe care eu le-am urmărit în ultima vreme. Am sosit stinsă şi plictisită, dar am plecat copleşită de întrebări, curiozităţi şi, cel mai important, apetit pentru viaţă. Aşa ca o cină bună gătită de un bucătar excelent, Attacking the devil este un echilibru fantastic între documentar istoric, thriller, suspans, dramă şi biografie. Un regal de film.

Apropos, British Documentary se întâmplă până pe 14 martie, timp în care în fiecare miercuri rulează un alt documentar. Din păcate, eu săptămâna viitoare plec şi deci ratez şi mi-e ciudă. Dar dacă se duce cineva, să-mi spună şi mie ce am pierdut.

POVESTEA 

Attacking the devil spune povestea unei extrem de creative şi perseverente campanii de presă condusă Harold Evans, jurnalist britanic care a lucrat la The Sunday Times şi care s-a luptat pentru scoaterea în adevăr a unuia dintre cele mai mari dezastre întâmplate pe timp de pace: naşterea a peste 100,000 de copii cu malformaţii, dezastru colectiv cauzat de prescripţia şi consumul medicamentelor pe bază de talidomidă.

Harold Evans, oficial un Sir, pentru prieteni Harry, este o figură legendară a jurnalismului britanic modern pentru că prin campaniile sale a reuşit în mod concret să genereze schimbări de legi şi sociale, precum programul naţional de detectare a cancerului cervical. Neobosit, cu un simţ acut al observaţiei dincolo de ceea ce se vede şi orientat către punerea în lumină a adevărului oricât de mare ar fi disconfortul de a-l accepta, având ca scop oferirea de înţelegere profundă şi dreaptă a unor evenimente, situaţii, conflicte de interes pentru public, misiunea lui a fost în esenţă una morală.

Un astfel de eveniment pentru a cărui transparentizare şi dreptate s-a luptat a fost cazul familiilor afectate de consumul de Talidomidă. Talidomeda este un sedativ, un narcotic, lansat în 1957 pentru prima dată în Germania, apoi utilizat şi în Marea Britanie în anul următor, pentru a calma anxietăţile, insomniile şi toţi nervii zdruncinaţi de după război. În plus, acelaşi medicament a fost recomandat femeilor însărcinate ale căror simptome de greaţă şi ameţeală erau considerate psihosomatice şi deci aveau nevoie să fie calmate. De aici, dezastrul prin care familii întregii au trăit drama de a da naştere copiilor cu malformaţii, mai departe despărţiri, vinovăţie permanentă, luptă pentru supravieţuire. Un grup enorm de vieţi schimbate pentru totdeauna.

10 ani aceste familii nu au primit explicaţie sau compensaţie pentru ce s-a întâmplat din partea producătorului de medicamente, responsabil pentru toată povestea – The Distillers. Acest Distillers era printre altele un producător de săpunuri şi comercializa bourbon (Johnnie Walker). Observând un consum din ce în ce mai ridicat de medicamente în rândul populaţiei, a speculat trendul şi a scos pe piaţă într-un mod neglijent, iresponsabil şi orbit de lăcomie, talidomida, fără să-l fi trecut prin experimente cu adevărat riguroase.

Documentarul este de o bogăţie inestimabilă pentru că este un puzzle compus din filmări originale, vechi, interviuri cu mame care dau chip unor nume, dau chip tragediei, mărturisiri ale jurnaliştilor şi avocaţilor care au participat direct la investigarea acestui dezastru, imagini cu discursurile politicienilor din vremea respectivă, context detaliat, toate unite sub voice-over-ul impecabil al lui Martin Sheen şi povestea spusă pas cu pas chiar de Harold Evans. Magnific.

În ceea ce priveşte numele documentarului, explicaţia este dată chiar în documentar. Înainte de a muri înecat pe Titanic, pionierul britanic al jurnalismului de investigaţie, W.T.Stead, o figură influentă şi controversată a epocii victoriene, a fost editorul lui Northern Echo, ziar la care ulterior a lucrat şi Harold Evans. W.T.Stead a avut credinţa că jurnalismul este o “glorious opportunity of attacking the devil”, o oportunitate de a ataca răul

Sunt momente când câştigi la bingo şi mai sunt momente când câştigi din filme. După Attacking the devil am devenit milionară în întrebări, observaţii, problematizări şi curiozităţi. Împart mai jos cu voi o părticică din câştigul meu, asta dacă nu cumva vreţi şi voi să vă îmbogăţiţi privind direct filmul pe care l-am găsit inclusiv pe Youtube.

CE ŞTIM CU ADEVĂRAT DESPRE DEZASTRE PROVOCATE DE OM 

Privind acest documentar am constat cât de puţin ştiu despre ce se întâmplă în jurul meu. Talidomida mi-era total necunoscută şi cu atât mai puţin numărul imens de familii afectate. În povestea asta e destul de clar care este impactul numărând copiii cu anomalii, dar în realitate consecinţele au atins toţi membrii familiei şi mai departe radiază la nivelul întregii populaţii. Cred că avem nevoie să fim mai curioşi şi mai informaţi cu privire la dezastre pentru că sunt oribil de educative pe mai multe paliere: social, legislativ, corporatist etc. Ar fi interesant ca cineva să studieze care sunt elementele comune ale dezastrelor umane şi care a fost participarea corporaţiilor.

PUTEREA TABUULUI

Ei bine, iată ceva interesant. Imaginaţi-vă părinţii nevoiţi să iasă în lume cu un copil în formă de trunchi ale cărui extremităţi, mâini şi picioare, arată ca nişte floricele. Şi apoi imaginaţi-vă ceilalţi oameni care văd o astfel de familie. Sunt emoţii teribile şi fiori care te fac să treci rapid sub tăcere şi să te ascunzi. Asta a fost una dintre problemele din cazul Talidomida, familiile nu au vorbit despre asta şi cu greu au ajuns să se cunoască şi să se unească. Acelaşi fenomen îl poţi replica în orice. Dacă nu există conversaţie şi deschidere, nu ai cum să realizezi în ce măsură zeci şi sute de oameni sunt afectaţi. Vezi fenomentul #metoo, al abuzurilor mărturisite, un curent care a ajuns inclusiv în ţări aparent închise, precum Iran, unde femeile prind curaj când realizează că mai sunt atâtea poveşti similare. Solidaritatea vine însă doar după ce începem să comunicăm.

CÂND CELĂLALT NU TE ÎNŢELEGE ÎNSEAMNĂ CĂ NU VORBEŞTI PE LIMBA LUI

Este teribil să fii David şi să încerci să vorbeşti cu un Goliat. Problema familiilor afectate de talidomidă nu a ajuns în atenţia corporaţiei Distillers decât după multe lupte, procese şi, în final, boicot. În 4 luni de zile, timp în care oamenii s-au solidarizat şi nu au mai cumpărat produsele lor, vânzările au scăzut atât de dramatic pentru Distillers încât i-a forţat să accepte să plătească suma compensatorie.

PERSEVERENŢA VERSUS FRICI, STEREOTIPURI, LĂCOMIE ETC

Picătură cu picătură, ani de zile, Harold Evans şi-a purtat campaniile prin publicarea constantă de articole de interes. Cum zice el în documentar, abia când jurnalistul ajunge să se sature de acelaşi mesaj pe care îl dezbate iar şi iar, abia atunci publicul începe să deschidă un pic ochii. Perseverenţa cauzelor lui a învins riscul de a ajunge în închisoare, de a-şi pierde jobul, a învins presiunea şi tensiunea de a fi în mijlocul unor situaţii controversate, a învins ameninţări, a învins steoreotipuri, clişee, corporaţii care ştiu doar limba banilor şi guverne care includ deseori oameni sclipitori fără inimă. M-a inspirat mult perseverenţa asta a lui şi rezistenţa pe care a avut-o pe un termen atât de lung. Este o trăsătură recurentă pe care o regăsesc la mai toţi oamenii pe care eu îi admir şi care au răbdare şi încredere în misiunea lor.

RĂDĂCINILE LUCRURILOR

Pare că prezentarea a fost cronologică, dar filmul a pus pe final adevăratul început al poveştii. Dar nu întâmplător. Pentru că toată povestea s-a desfăşurat ca într-un film cu detectivi când moartea aparent e naturală, dar în realitate există vinovaţi, autori şi cauze subtile. Sau ca la terapie când te duci să rezolvi o treabă, sapi şi descoperi că buba ta vine de undeva de departe. Talidomida nu apărut pur şi simplu din neant în 57. Se pare că Otto Ambros, savant nazist şi criminal de război, a participat la experimentele cu cu talidomida încă înainte de cel de-al doilea război mondial. Pentru a descoperi însă tot parcursul acestei substanţe criminale, echipa de jurnalişti de investigaţie INSIGHT de la The Sunday Times a avut nevoie de zeci de ani de muncă pentru a săpa după tot adevărul. Cred că trebuie să acceptăm că avem nevoie de o cantitate de timp deloc neglijabilă pentru a ajunge la firul ierbii.

ÎN FINAL

Plec foarte rescunoscătoare pentru univers sau întâmplare, sau cum s-o mai numi, că m-a dus la întâlnire cu unul dintre eroii mei, Harold Evans care prin perseverenţa şi umanitatea lui a reuşit să zdruncine pentru adevăr, pentru alinarea suferinţei şi pentru un viitor mai responsabil o lume întreagă. Nu pot să nu-mi aduc aminte un gând pe care mi-au căzut ochii acum câteva zile despre cum nu ar trebui să ne dorim să fim ca eroii noştri, ci ar trebui să ne dorim să ajungem să vedem cu ochii lor. Aşa aş vrea şi eu să văd prin ochii lui Evans:  cu profunzime neobosită, curaj, întrebări şi revendicând adevărul chiar dacă uşile sunt închise cu lacăte şi lanţuri.

Leave a Reply