GARMEH, IRAN – Năucitor ca Zona lui Tarkovski

Ce se întâmplă când doi români își unesc forțele cu un italian? Se întâmplă că nu acceptă niciun refuz când vine vorba de deșert.

Plecam din Yazd împreună cu Dario, prietenul nostru italian și mucalit, și ne propusesem să ajungem în Garmeh. Așa se face că, deși la telefon ne-au zis că nu mai sunt locuri disponibile, noi am insistat să mergem oricum cele 5/6 ore cu autocarul până în Khur, apoi 30 minute cu un taxi privat pentru a ajunge într-un un sătuc de aproximativ 70 de familii, 20 capre și câteva camile.

Se întunecase deja și noi ne îndreptam spre incertitudine. Aveam vreun plan de rezervă? Categoric, nu. Eram atât de ”îmbătați” de atmosfera prietenoasă și caldă a Iranului și aveam toată credința că undeva, cumva, se va găsi un loc și pentru noi. Și ce ziceți? Chiar s-a găsit. M-am gândit zâmbind la încheietura Talitei, fata din Elveția, care avea tatuat ”Credință, Speranță, Încredere”. Îmi face plăcere să-mi amintesc Iranul, dar în același timp mă îngrozesc: Dacă nu voi mai găsi o astfel de experiență? Și știu deja răspunsul: nu voi mai găsi, pentru că din fericire, diferențele sunt cele care ne pun în valoare.

UNDE SE AFLĂ GARMEH ȘI CUM AJUNGI

Punct important pe Drumul Mătăsii, Garmeh este un sat foarte mic situat undeva în Dasht-e-Kavir (Deșertul Central al Iranului). Există dovezi istorice ale existenței umane în această zonă încă de acum 4000 de ani. Și are sens pentru că suprafața s-a deșertificat în timp. În acest moment satul depinde de un singur izvor, dar printr-un sistem inteligent, locuitorii reușesc să crească diverse legume și fructe cum ar fi rodii și curmale.

Fie că pleci din Isfahan, fie că pleci din Yazd, călătoria cu autocarul este destul de lungă, 5-6 ore, dar merită toată osteneala. Osteneala asta e mai mult o expresie căci drumul este o năucitoare și incredibilă călătorie ce pare să te ducă la marginea lumii. Și chiar ajungi la marginea lumii pentru că dincolo de această margine omul nu mai este binevenit.

UNDE TE CAZEZI

În singura pensiune disponibilă din această zonă: Ateeshooni, o casă tradițională din lut veche de 400 de ani, ale cărei încăperi înalte sunt decorate într-un fel care evocă atmosfera călătoriilor pe Drumul Mătăsii. Stăpânul casei este Rumi. Pardon, Maziar. Dar dacă ar fi să mi-l imaginez pe Rumi, poetul mistic persan care a trăit în secolul 13, ar arăta ca Maziar, o figură legendară în această zonă. Maziar a trăit vreme de 20 ani în Tehran, dar a ales să se întoarcă și să renoveze casa familiei pe care a transformat-o într-o pensiune. În afara casei, pensiunea mai deține o alta clădire disponbilă turiștilor, la 5 de minute de mers prin sat, în care noi am adormit și care arată foarte bine. Singurul incovenient a fost că din cauza unor probleme la tabloul electric, nu am putut folosi radiatorul și cred că am atins un moment în care efectiv simțeam dureri de cât de frig mi-a fost. Dar, hei, nimic ce nu se poate rezolva cu o bună șopârleală sub soarele deșertului.

 

CE FACI ÎN GARMEH

  • Dacă mă întrebi, statul degeaba aici este fermecător și poate lua mai multe forme.
  • Poți să o arzi în ”livingul” pensiunii întins pe covor, citind una din cărțile din bibliotecă.
  • Poți să te împrietenești cu ”animalul” de interior al casei: o păsăruică zbanghie mult prea prietenoasă și care îți intră, la propriu, în suflet pentru că nu are nicio emoție să stea pe tine. Desigur, ca orice relație, această prietenie vine cu niște riscuri pe care unii le-ar considera semn de noroc. Eu încă mai simt căldura pe care a lăsat-o la mine în palmă și nu m-am simțit deloc norocoasă.

  • Poți să joci table sau să stai de taină cu alță călători.
  • Poți să faci o plimbare pe muntele, mai mult un deal, din spatele satului, plimbare pe care eu o recomand seara târziu. E ceva suprarealist să te urci la miezul nopții pe o coamă și să-ți pui o mie de dorințe privind stelele cum cad, dar știind că una dintre ele ți s-a împlinit pe loc, cum ar fi faptul că ești deja în cea mai minunată țară.

  • Pe zi poți hoinări prin sat. Mult nu ai de mers, dar e plăcut. Pentru că pisici, pentru că liniște, pentru că chirpici.

  • Iar seara Maziar, pentru prietenii mei Rumi, îți va destupa venele cu un concert atipic. Da, da, ascultându-l pe Maziar, am simțit că mi-a zguduit pereții tuturor vaselor sanguine și a restaurat ordinea în sistemul vascular. Maziar e omul-orchestră care te va uimi și te va confisca într-un creativ concert în care cu mâinile va bate la tobă, dintr-un picior va scutura un zurgălău și controlându-și respirația pe note mai lungi sau mai scurte va sufla în didgeridoo. Știu, o scriu aici de parcă toată viața am trăit ascultând didgeridoo. De fapt, în Garmeh am văzut pentru prima dată cum arată un astfel de instrument și ulterior am fost surprinsă să aflu că este de origine australiană cu o vechime de aproximativ 1500 de ani. E intens, e magic, aproape șamanic. Ascultați, nu știu unde am citit că sunt mame care exasperate de bebelușii care nu adormeau, le puneau didgeridoo și adormeau instant.
  • Și păstrez ca activitate finală pentru că este cea mai importantă: explorarea deșertului.

DEȘERTUL

Sunt între a scrie impresii și a lăsa gol. Pentru astfel de experiențe nu s-au inventat cuvinte. Bizar, straniu și străin, deșertul este atât de misterios și vast că nu poate fi prins în cuvinte. Esența lui îți scapă printre degete ca nisipul. E formidabil cum un spațiu atât de gol și la vedere rămâne totuși inaccesibil, misterios și, de ce nu, agresiv.

Privești în toată adâncimea asta pe orizontală și te întrebi cum de există un astfel de loc atât de…împotriva vieții. Și totuși, există viață în deșert, nu umană, dar există. Există tufișuri cu rădăcini adânci, există animale, există vânt și există schimbare oricât ar părea de straniu.

Dunele de nisip călătoresc pe aripile vântului dintr-o parte în alta. Nu pot să nu mă gândesc la Zona lui Tarkovski în care totul se schimbă, nimic nu mai e la fel. Deșertul este o astfel de Zonă, dar o zonă în care eu mi-am găsit resursele interioare să merg și mi-am îndeplinit dorința de care mi-era un pic frică, ca orice dorință adevărată care conține o doză de frică, nu?

Este ceva fluid în nisipul unui deșert, atât de fluid și fin încât devine o oglindă.

Maziar servindu-ne prânzul în deșert

Nu vi se pare că arată ca șira unui pește?

Maziar de taină cu un alt iranian.

9 Replies to “GARMEH, IRAN – Năucitor ca Zona lui Tarkovski”

  1. Ai fi putut să te cazezi la oameni acasă?

  2. Date fiind experiențele noastre din călătorii, o să spun: totul este posibil, oriunde. Determinare să ai. 🙂 Satul părea cam pustiu. Dacă chiar nu am fi găsit loc, ne-am fi întors în Khur care este un pic mai mare.

    1. Cred că ar fi fost o experiență pe cinste 🙂

  3. Da, să fii atât de aproape de oameni, e întotdeauna o experiență frumoasă.

    Cazarea la Ateshooni a fost însă mai specială pentru mine pentru că ne-a oferit mai multe experiențe: am intrat în contact cu iranieni stabiliți în State, dar întorși în vacanță în țara lor, am explorat deșertul, am cunoscut alți turiști și am stat într-o casă istorică, care în final, este o casă tipică cu aceeași atmosferă intimă.

    În Isfahan însă am acceptat o vizită acasă la niște iranieni și a fost formidabil, deci am recuperat apropos de mers pe acasă pe la oameni. Urmează să relatez și despre astfel de experiențe.

    1. Sunt ferm convins că nu ai văzut tot din Iran.
      Te-ai mai întoarce imediat, pentru ceva anume ce ți-a scăpat?

      1. Ah…da, eu cred că pentru a vedea Iranul nu ar ajunge juma de viață…Este uluitor. Vreau să cred că nu mi-au scăpat lucruri. Cât am văzut atât trebuia să văd ca introducere. Dar, da, simt că mă voi întoarce în Iran și când o voi face voi putea inclusiv să vorbesc în farsi (persană) cu oamenii. Așa ca să înțelegi cam cât a însemnat pentru mine.

        1. Am înțeles 🙂

  4. Ce stare de liniste, de simplitate transmit fotografiile…
    la pasajul unde ai scris ca esenta desertului iti scapa printre degete, mi-am adus aminte cum cineva a spus atata de frumos ca “fericirea e lichida, incat iti scapa printre degete”…
    parca am fost si eu acolo cu tine…

    1. A fost o senzație stranie. Cred că a fost prima dată când m-am bucurat total de ziua respectivă, dar am trăit în același timp disperarea că trece și nu o voi mai experimenta vreodată. A fost pentru prima dată în viață când am știut că va fi una dintre cele mai fericite clipe din viața mea contrar a ce zicea Pamuk despre cum nu știm când trăim cea mai fericită clipă.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.